TRIMITE PRIN

Comicul

Publicare: 2010-11-29
Autor: KESZEG Vilmos
Tradus de: LŐRINCZ József
Categorie: poezie populară



Comicul este o categorie estetică, formele ei fiind umorul, batjocura, ironia. Scopul utilizării comicului este demascarea anomaliilor, conştientizarea ridicolului unor situaţii, respingerea fenomenelor anormale, crearea unei anumite atmosfere, amuzamentul. Naşterea comicului este legată de apariţia sistemelor de valori. Cercetările demonstrează existenţa lui încă în perioadele timpurii ale culturii omeneşti (mitul, epica eroică).

 

Cele două interpretări de bază ale comicului au apărut încă din antichitate. Potrivit lui Platon (dar şi lui Freud, în secolul al XX-lea), comicul este condamnabil, fiindcă provine din egoism. După Aristotel, sursa comicului este faptul că o anumită problemă din societate devine vizibilă. Prin umor, individul se sustrage efectului atrofiant al mediului şi se eliberează de tensiunea acumulată. Râsul întăreşte coeziunea societăţii. Rolul social benefic al umorului a fost subliniat şi de teoriile din secolele XIX-XX (Cernîşevski, Freud, Jung, Bergson). Kant şi Hegel deduc comicul din contraste (corect-incorect, normal-anormal). Cernîşevski consideră comice situaţiile în care derizoriul, grotescul ajung dominante. Formele comicului sunt comicul de situaţie, de caracter şi de limbaj. Formele comicului de limbaj sunt limbajul mixt, imitarea caracteristicilor limbajului regional sau de grup, a ticurilor verbale individuale, polisemia, exploatarea posibilelor confuzii, utilizarea inadecvată a unui cuvânt într-un anumit context (Faragó 1971, Kovács 1977).

 

În cultura populară, formele comicului sunt parodistice, genul de texte glumeţe şi parodiile, conexiunile lingvistice umoristice. În ceea ce priveşte contextul, comicul este legat de povestiri, de riturile de trecere, iar în ceea ce priveşte funcţia, de formele memoriei locale.

 

Jocuri parodistice


Momentul introductiv, de colectare a donaţiilor din obiceiurile calendaristice oferă mai multe ocazii de nuanţă comică (poezii de paşti, urări de anul nou).

 

Personajele unui obicei popular cunoscut din secolele XVII-XVIII, vicleimul (betlehemes játék), sunt păstori treziţi de îngeri şi îndrumaţi să-l vizitez pe pruncul Isus (Dömötör 1964). Păstorii simpli, stângaci, înţeleg greşit cuvintele latine ale îngerilor şi cu discuţiile şi dansurile lor îi fac pe spectatori să râdă. Varianta cunoscută din Ardeal, jucată de bărbaţi mascaţi, este cel mai arhaic strat al vicleimului maghiar (Csíkmenaság - Armăşeni, Csíkszentkirály - Sâncrăieni, Kézdivásárhely - Târgu Secuiesc, Uzon - Ozun, Nyújtód - Lunga, Barót - Baraolt, Homoródremete - Călugăreni, Kászonfeltíz - Plăieşii de Sus, Méra - Mera, Szatmár - Satu Mare). Vicleimul de aici foloseşte des polisemia acustică (Domokos 1930, Szabó T.A.1936, 1946, Benedek 1943, Pozsony 1991, Szabó J. 1995, Faragó 2001, Nagy 2001).

 

Obiceiurile de origine medievală cu măşti, costume, din perioada care ţine de la Bobotează la Miercurea Cenuşii, sunt: parodiile de nunţi şi înmormântări, jocul haiducilor. Ele erau prezentate de grupuri care mergeau din casă în casă însoţite de muzicanţi. Aceste jocuri au devenit mai rare odată cu dispariţia şezătorilor. Singurul obicei care mai poate fi întâlnit este „înmormântarea fărşangului", care poate conţine utilizarea măştilor tradiţionale (haiduc, drac, fată bătrână), parodia înmormântării, lupta dintre mîncărurile de post şi de dulce (Torockó - Rimetea, Ürmös - Ormeniş, Csíkszentmárton - Sânmartin). (Szabó I. 1906, Vámszer 1959, Ujváry 1978, Barabás-Pozsony-Zakariás 1996, Barabás 2000: 15-130).

 

În timpul nunţii, diferitele momente oferă ocazii pentru schimburi verbale glumeţe sau jocuri hazlii. În satul Bodola (Budila) din Ţara Bârsei, nuntaşii mirelui sunt întâmpinaţi cu o prefăcută surprindere, spunându-se că tocmai se zugrăveşte casa. La Tatrang (Tărlungeni) mireasa, care era ascunsă, trebuia căutată de purtătorul de cuvânt al mirelui. La Barcaújfalu (Satul Nou), Krizba (Crizbav), mirele trebuia să aleagă care e mireasa dintre trei femei acoperite. Mireasa falsă era de obicei o fetiţă, apoi o femeie în vârstă. La Krizba peţitorului i se oferea mai întâi o mătură împodobită, apoi o femeie în vârstă (Seres 1984: 432, 446, 449, 451). La Csíkszentdomokos (Sândominic Ciuc) atmosfera este înveselită de comentariile unui maestru de glume (tréfásember, dacă e bărbat, tirihazai, dacă e femeie). După momentul darurilor este rândul jocurilor cu măşti. Apare un grup de 3-4 persoane purtând măşti: comentariile hazlii, dansurile lor stângace contribuie la atmosfera petrecerii. Tot aici, după miezul nopţii, are loc jocul denumit „târgul de cai" (lóvásár) (Balázs 1994. 111-122., 146-148.).

 

Genuri glumeţe


Anecdota este o povestire hazlie despre faptele, replicile memorabile ale unor personalităţi celebre. E un gen aflat la limita dintre beletristică (facetia) şi folclor. Originile şi istoria ei au fost prezentate de György Lajos (1934). Istoria anecdotei maghiare poate fi datată din secolul al XVI-lea. Cei care le-au înregistrat sunt oameni de ştiinţă, respectiv scriitori: Hermányi Dienes József, Andrád Sámuel, Jókai Mór, Mikszáth Kálmán, Tóth Béla. Personajele frecvente ale anecdotelor sunt Mátyás király (Matei Corvin), Csokonai Vitéz Mihály, Brassai Sámuel. Memoria comunicativă a unei familii, a localităţilor reţine pentru multă vreme povestirile legate de faptele, vorbele memorabile ale unor strămoşi, înaintaşi. Ráduly János a publicat mai multe volume de anecdote (Ráduly 1999, 2005, 2006, 2006a, Székely 2006).

 

Snoava este o povestire scurtă finalizată cu o poantă, care prezintă un grup social, un anumit tip uman. În secolul al XIX-lea, Tiboldi István a cules snoavele care circulau la vremea aceea. Personajele frecvente ale acestora sunt orăşeanul bine informat, săteanul provincial, evreul zgârcit, ţiganul sărac, sasul econom, studentul şiret, preotul desfrânat, nevasta infidelă, precum şi hoţul, beţivul, mincinosul, prostănacul, guralivul (Tiboldi 1988). Despre cel mai popular personaj al snoavelor, secuiul, Duka János ne oferă o bogată culegere. Temele acestor povestiri sunt: întâmplări în care dă dovadă de şiretenie, răspunsuri ingenioase, cearta dintre soţ şi soţie, cumătrul ca tovarăş de beţie, călătoriile (Duka 1983; Sándor 1977).

 

Bancul este un gen urban, un produs al clasei de mijloc (al intelectualilor, al celor cu bacalaureat), mai ales al discuţiilor dintre bărbaţi, precum şi al jurnalismului. Povestirile sunt scurte, cu un subiect simplu, cu o structură precisă şi axată pe poantă, iar forma lingvistică e bine cumpănită. Pentru a fi înţeles, ca să producă efect, bancul presupune existenţa unor cunoştinţe prealabile. Din punct de vedere tematic, bancurile pot fi: politice, legate de viaţa publică, despre poliţişti, soacre, absurde, morbide. Cercetarea lor a luat avânt în anii 1980 (Katona 1980, 1994). În anii 1980 Zsigmond Győző a notat timp de un deceniu bancurile politice româneşti, care erau o formă de opoziţie faţă de dictatură. Temele recurente sunt epoca de aur, epoca luminii, dictatorul-preşedinte (Nicolae Ceauşescu) şi soţia-academician (Elena Ceauşescu), industria şi agricultura socialistă, diferenţa dintre socialism şi capitalism, relaţiile cu cetăţenii străini, teoria continuităţii dacoromane, alimentaţia raţională, consumul de energie, minorităţile (Zsigmond 1997).

 

Anecdotele, snoavele, bancurile se spun la întruniri, chefuri. În ultima vreme, au apărut şi la nunţi, în repertoriul colăcarilor. Nagy Olga a publicat două volume de snoave şi anecdote (Nagy 1977, 1983).

 

Küllős Imola a identificat în poezia populară a secolului al XVII-lea variate forme de poezii (strigăte) de batjocură, atât amuzante, cât şi educative, care de multe ori apar în cadrul ritualului de nuntă. Tema acestora este batjocura adresată femeilor (fete, femei, soţii, soacre, fete bătrâne) sau bărbaţilor (beţia), meseriei (preoţii), naţionalităţii (ţiganii), religiei (Küllős 2004, Küllős-Csörsz 2000, Csörsz-Küllős 2006). Genul s-a răspândit atât în caiete manuscrise, cât şi în cărţile populare.

 

Parodia şi travestiul sunt imitaţii comice ale unui anumit gen, sau ale unei creaţii. În folclor, cele mai frecvente sunt parafrazele rugăciunilor şi psalmilor din caietele manuscrise (Ujváry Z. 1973, 1980) ale bărbaţilor (soldaţilor), bocetele, parodiile şi parafrazele predicilor de înmormântare.

 

Ridiculizarea unei întregi comunităţi (rátótiáda) este un gen narativ prezentând defectele unui sat, ale unei colectivităţi (prostie, zgârcenie, şiretenie). Are puncte de contact cu snoava, anecdota, proverbul, cu poveştile hazlii şi cu povestirile adevărate. Poate imortaliza amintirea unei întâmplări sau situaţii, a unui personaj celebru sau cu o faimă proastă (alimentaţie, muncă etc.). În funcţie de formă, poate fi proză, poezie epică sau maximă. Originea este de obicei apocrifă. Povestirea este rareori adevărată. Se spune de obicei în situaţii în care sunt de faţă locuitorii mai multor aşezări, eventual mai multe naţionalităţi sau grupuri profesionale (păstorit, munci forestiere, la fabrică, nunţi). De asemenea, pot fi prezentate şi ca snoave sau anecdote. Scopul este deriziunea, amuzamentul, articularea societăţii cu ajutorul stereotipiilor. Prin indicarea unei referinţe primare, se efectuează următoarea contracţie implicită: 1. Într-o localitate, a avut loc un eveniment ieşit din comun. 2. Toţi locuitorii aşezării pot fi protagoniştii evenimentului respectiv. 3. Şi XY este din localitatea respectivă. 4. În situaţia dată, prin expunerea naraţiunii, XY poate fi învinuit, tras la răspundere, ridiculizat. (Kovács-Benedek 1990) Povestirile secuieşti de acest gen au fost publicate de Duka János. Cele mai celebre localităţi sunt Csíkmenaság - Armăşeni, Oláhfalu - Vlăhiţa, Lövéte - Lueta (Duka 1995). Keszeg Vilmos a publicat o culegere a acestui gen de povestiri din Turda (vezi „tordai malac" - purceluşul din Turda)

 

Povestea hazlie este o poveste populară care imortalizează faptele unor oameni proşti (magistraţi, neveste infidele, fete bătrâne, feciorul, bărbatul, cuplul prostănac, preotul desfrânat), respectiv evenimente neaşteptate, ciudate. Este similară snoavei, anecdotei, povestirii adevărate. Apariţia şi răspândirea ei se leagă de raţionalizarea concepţiei despre lume. Nagy Olga a arătat că în Szék (Sic - Câmpia Transilvaniei), poveştile hazlii au devenit dominante în comparaţie cu basmele fantastice (Nagy 1975, 1976). Personajele cele mai populare sunt Csalóka Péter şi Bolond Istók.

 

Balada veselă sau hazlie. Comicul este prezent în balade încă din Evul Mediu, în ciuda faptului că are un rol mult mai redus decât tragicul, şi rolul său diferă în funcţie de repertoriul naţional al baladelor. Potrivit interpretării lui Dános Erzsébet, balada comică apare în acel moment al evoluţiei genului, în care balada tragică se transformă în propria ei contradicţie. Unele balade ne prezintă atât soluţia tragică, cât şi pe cea comică (A csudahalott, A házasuló királyfi, A kétféle menyasszony), în altele determinant e comicul de caracter sau de situaţie (A gőgös feleség, A rossz feleség, A gyáva szerető; A gunaras lány, A megcsalt férj). Posibilităţile comicului baladesc au fost trecute în revistă de Kríza Ildikó (Kríza 1977).



Relaţiile verbale glumeţe.
A treia paradigmă interpretativă a comicului consideră umorul, ironia, satira ca fiind acte de vorbire, relaţii verbale bazate pe glumă. Zeflemeaua e o relaţie de vorbire care se bazează pe o relaţie socială asimetrică. În aceste cazuri, scenariul şi interpretarea evenimentului sunt prescrise de ierarhia socială. În definiţia sa clasică, Radcliffe-Brown „denumeşte relaţii verbale glumeţe acele relaţii sociale în care unei părţi i se permite sau de multe ori i se prescrie să ia în zeflemea, în derâdere pe altcineva, iar aceasta din urmă nu are voie să se simtă ofensată" (Biró 1997. 11.). Astfel de acte de vorbire sunt iniţiate de omul matur cu copiii, de cel informat cu ignorantul, de cel care se comportă ireproşabil cu cel care greşeşte, de cel din centru (oraş) cu cel de la periferie, de băştinaşi cu imigranţii, de majoritari cu minoritarii. Biró Zoltán pune accentul pe rolul pe care în joacă zeflemeaua în procesele de socializare, de întărire a identităţii (Bíró 1997). Zeflemeaua ia forme ritualizate în timpul procesiunilor nupţiale, a strigăturilor din timpul dansului, a întrecerii colăcarilor.

 

Alte contexte. În literatura de specialitate maghiară din România, sistematizarea formelor şi a funcţiilor comicului şi ale umorului a fost iniţiată de Balázs Sándor, în lucrarea sa Humor és filozófia [Filosofie şi umor, 1969]. Potrivit autorului, umorul „este desluşirea dezinvoltă a contradicţiei unui personaj sau a unei situaţii, cu participarea unui subiect care râde". Polemica din jurul volumului a fost publicată de revistele Korunk şi Igaz Szó. Cartea lui Robotos Imre, A nevetés vonzásában [Atracţia râsului, 1973], interpretează fenomenul din prisma lucrărilor beletristice. Umorul a fost cultivat în sculptură de Benczédi Sándor în anii 1950-1990, iar în grafică de Molnár Dénes în 1950-1990 şi de Könczey Elemér după 1990.



Bibliografie selectivă



(Ba.S.-Má.J.)
1991 humor (szócikk). In: BALOGH Edgár (főszerk.): Romániai Magyar Irodalmi Lexikon II. G-Ke. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest. 289-293.
BALÁZS Lajos: Az én első tisztességes napom. Párválasztás és lakodalom Csíkszentdomokoson. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1994.
BALÁZS Sándor: Humor és filozófia. Irodalmi Könyvkiadó, Bukarest, 1969.
BARABÁS László: Aranycsitkók, maszkurák, királynék. Erdélyi magyar dramatikus népszokások. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2000.
BARABÁS László - POZSONY Ferenc - ZAKARIÁS Erzsébet (szerk.): Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 4. Erdélyi és partiumi farsangok. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 1996.
BENEDEK András: Betlehemes játék Homoród-Remetén. Magyarságtudomány (1943). 97-118.
BIRÓ Zoltán: Hétköznapi humorvilág. Pro-Print, Csíkszereda, 1997.
CSÖRSZ Rumen István - KÜLLŐS Imola (szerk.): Közköltészet 2. Társasági és lakodalmi költészet. Régi Magyar Költők Tára XVIII. század VIII., Universitas Kiadó, Budapest, 2006.
DOMOKOS Pál Péter: Betlehemes játék. Minerva Népkönyvtár 9. Kolozsvár, 1930.
DÖMÖTÖR Tekla: Naptári ünnepek - népi színjátszás. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1964.
DUKA János: Üti Páké Barátost. Csúfolódó székely népköltészet. Pallas-Akadémia, Csíkszereda, 1995.
DUKA János: Kilenc kéve hány kalangya? Anekdoták a székelyekről. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1995.
FARAGÓ József: Idegen szavak félreértésén alapuló népi tréfák. Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények XV. (1971) 101-112.
FARAGÓ József: Uzoni betlehemes 1942-ben és 1943-ban. Szerkesztette SZABÓ Á. Töhötöm. A Kriza János Néprajzi Társaság Értesítője. XI. (2001) 1-2. 3-59.
GYÖRGY Lajos: A magyar anekdota története és egyetemes kapcsolatai. Stádium, Budapest, 1934
KESZEG Vilmos: Torda és a malacok. Rátótiáda és művelődéstörténet. In: EKLER Andrea - MIKOS Éva - VARGYAS Gábor (szerk.): Teremtés. Szövegfolklorisztikai tanulmányok Nagy Ilona tiszteletére. L'Harmattan, Budapest, 2006. 115-148.
KATONA Imre: Mi a különbség? Közéleti vicceinkről. (Gyorsuló Idő) Magvető, Budapest, 1980.
KATONA Imre: A helyzet reménytelen, de nem komoly. Politikai vicceink 1945-től máig. Móra Kiadó, Budapest, 1994.
KOVÁCS Ágnes: Humor a „nyelvhatáron". (Kétnyelvűség stilisztikai funkcióban: a vegyesnyelvűség népköltési alkotások humora). In: ISTVÁNOVITS Márton - KRIZA Ildikó (szerk.): A komikum és humor megjelenésének formái a folklórban. (Előmunkálatok a Magyarság Néprajzához 1.). MTA Néprajzi Kutató Csoport, Budapest, 1977. 111-121.
KOVÁCS Ágnes - BENEDEK Katalin: A rátótiádák típusmutatója. A magyar falucsúfolók típusai (Aa Th 1200-1349). MTA Néprajzi Kutató Csoport, Budapest, 1990.
KRÍZA Ildikó: A komikum megjelenésének módjai a népballadában. In: ISTVÁNOVITS Márton - KRIZA Ildikó (szerk.): A komikum és humor megjelenésének formái a folklórban. (Előmunkálatok a Magyarság Néprajzához 1.) MTA Néprajzi Kutató Csoport, Budapest, 1977. 90-96.
KÜLLŐS Imola: Közköltészet és népköltészet. A XVII-XIX. századi magyar világi közköltészet összehasonlító műfaj-, szüzsé- és motívumtörténeti vizsgálata. L'Harmattan, Budapest, 2004.
KÜLLŐS Imola - CSÖRSZ Rumen István (sajtó alá rendezte): Közköltészet 1. Mulattatók. Régi Magyar Költők Tára XVIII. század IV. Balassi Kiadó, Budapest, 2000.
NAGY István: Hopp Istók, jó estét... Szatmári betlehemesek. (Kriza Könyvek, 4.) Szerkesztette POZSONY Ferenc. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2001.
NAGY Olga: Mesék és igaz történetek Széken. Népi Kultúra-Népi Társadalom. VIII. 1975. 303-334.
NAGY Olga: Széki népmesék. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1976.
NAGY Olga: Paraszt dekameron. Válogatás széki tréfákból és elbeszélésekből. Magvető, Budapest, 1977.
NAGY Olga: Újabb paraszt dekameron. A szerelemről és a házasságról. Magvető, Budapest, 1983.
POZSONY Ferenc (közli): Kászonfeltízi betlehemes pásztorjáték. Művelődés XL. [XLIV.!] (1991) 11-12. 47-51.
RÁDULY János: Tündéri perpatvar. Irodalmi anekdoták. Erdélyi Gondolat könyvkiadó, Székelyudvarhely, 1999.
RÁDULY János: A hencegő vőlegény. Népi tréfák, mondák, anekdoták. Kreatív Könyvkiadó [h.n.], 2005
RÁDULY János: A fák királyválasztása. Népi tréfák, mondák, anekdoták. Hoppá! Könyvkiadó, Marosvásárhely, 2006.
RÁDULY János: Bodor Péter meseautója. Népmesék, mondák, tréfák. Hoppá! Könyvkiadó, Marosvásárhely, 2006a.
ROBOTOS Imre: A nevetés vonzásában. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1973.
SÁNDOR István: A székelyek - anekdotáinkban. In: ISTVÁNOVITS Márton - KRIZA Ildikó (szerk.): A komikum és humor megjelenésének formái a folklórban. (Előmunkálatok a Magyarság Néprajzához 1.) MTA Néprajzi Kutató Csoport, Budapest, 1977. 122-127.
SERES András: Barcasági magyar népköltészet és népszokások. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1984.
SZABÓ Judit: Betlehemes játék Kászonból 1898-ból. Néprajzi Látóhatár IV. (1995) 3-4. 198-204. (szövegköz., írásb, kézirat)
SZABÓ T. Attila: A betlehemes játékok. Pásztortűz. 1936. 497-499.
SZABÓ T. Attila: Egy XVIII. századközépi népies betlehemes játék. Erdélyi Múzeum LI. (1946) 1-4. 121-127.
SZABÓ Imre: Farsang és húsvét a dévai csángótelepen. Néprajzi Értesítő VII. (1906) 2. 90-94.
SZÉKELY Ferenc: Krumplitábornok sosem esett el. Népi humor, igaz történetek, irodalmi anekdoták. Erdélyi Gondolat Könyvkiadó, Székelyudvarhely, 2006.
TIBOLDI István gyűjtése: Adomák és tanítómesék. Kriza János kéziratos hagyatékából TIBOLDI István gyűjtése. Sajtó alá rendezte MÉSZÁROS József. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1988.
TÓTH Béla: A magyar anekdotakincs I-VI. Budapest, 1898-1903.
UJVÁRY Zoltán: A Miatyánk, a Hiszekegy és a Tízparancsolat travesztiái a néphagyományban. A hajdúsági Múzeum Évkönyve. 1973. 169-182.
UJVÁRY Zoltán: A temetés paródiája. Temetés és halál a népi játékokban. Kossuth Lajos Tudományegyetem, Debrecen, 1978.
UJVÁRY Zoltán: Imádság-travesztiák. Népszokás és népköltészet. Válogatott tanulmányok. (Hajdú-Bihar Megyei Múzeumok Közleményei, 35.) Debrecen, 1980. 599-621.
VÁMSZER Géza: Adatok a csíki farsangi szokásokhoz. Ethnographia. LXX. (1959) 1-3. 393-405.
VÖŐ Gabriella: Tréfás népi elbeszélések. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1981.
ZSIGMOND Győző: Három kismacska - kettő közülük kommunista. Pont Kiadó, Budapest, 1997.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ