TRIMITE PRIN

Măsurişul laptelui

Publicare: 2010-10-25
Autor: SZABÓ Á. Töhötöm
Tradus de: SZÉKELY Zsuzsa



Măsurişul laptelui (sau sâmbra, împreunatul oilor, în maghiară: tejmérés, juhmérés, összefejés, befejés) este un obicei care precede scoaterea oilor la păşunat. Este o practică agricolă al cărei rol este de a determina cota-parte a fiecăruia dintre membrii asociaţiei crescătorilor de oi în perioada unei veri pe baza cantităţii de lapte muls. Obiceiul este legat de utilizarea în comun a păşunilor şi de păstoritul comun al animalelor, caracteristic în special satelor din Transilvania, căci în cadrul gospodăririi centrate pe sat stăpânii de oi nu pot folosi separat păşunile (până la desfiinţarea sistemului asolamentului se păşuna şi pe imaş) şi nici nu ţin un număr de oi care să facă rentabilă angajarea individuală a unui cioban. Astfel, crescătorii de oi dintr-un sat sau dintr-o parte a satului se asociază să pască oile împreună pe păşunile utilizate în comun. Angajează împreună un cioban pe care îl plătesc tot împreună (de obicei retribuţia constă în bani şi alimente). În Bazinul Carpatic creşterea oilor a avut şi are importanţă mai ales în zonele muntoase şi deluroase, la fel şi în Transilvania. Astfel, în această zonă s-au format modalităţi variate de creştere a oilor şi de prelucrare a laptelui de oaie în funcţie de păşunile utilizate pentru păscut, de distanţa de la sat a locului unde oile păşunau şi de formele de uzufruct practicate. În privinţa cercetării tipurilor de uzufruct şi de cotă de lapte în cazul turmelor comune de oi de muls, literatura de specialitate face diferenţă între două mari tipuri de cotă-parte (iar în cadrul acestora între mai multe subtipuri): cota-parte din produsele lactate şi cota de lapte. În cazul primului tip, caracteristic în primul rând sud-estului Transilvaniei, cota-parte se stabileşte pe baza numărului oilor de muls trimise în turmă (cota-parte după o oaie de muls este în jur de 7-8 kg de caş şi 1 kg de urdă), iar prelucrarea laptelui de oaie cade în sarcina ciobanului (sau a familiei lui).

 

În cazul celui de-al doilea tip, practicat mai ales în partea centrală a Transilvaniei, cota-parte este determinată pe baza cantităţilor de lapte obţinute cu ocazia primului muls de primăvară în comun, sau a măsurişului laptelui, iar prelucrarea laptelui se face pe rând la casele crescătorilor de oi care beneficiază de cotă-parte. Descrieri ale măsurişului laptelui avem din satele din Ţara Călatei şi din Câmpia Transilvaniei, iar în literatura de specialitate opinia general acceptată este că vocabularul maghiar de oierit în unele aspecte, pe lângă practica oieritului şi obiectele utilizate, arată influenţe române (şi balcanice). Perioada măsurişului laptelui de la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai - ca prima scoatere a oilor la păşune primăvara - este o perioadă a anului când se pot practica diferite ritualuri ale fecundităţii şi de influenţare a naturii (lovirea cu crengi verzi, deghizări cu măşti, stropirea cu apă şi jocuri cu conţinuturi sexuale). Oile crescătorilor din sâmbră sunt adunate şi scoase la păşunat în ziua dinaintea măsurişului laptelui sau cu câteva zile mai înainte, iar în noaptea dinaintea măsurişului înnoptează şi ei la păşune pe lângă oi pentru a preveni înşelăciunile. Tot atunci începe petrecerea legată de acest obicei, căci lăutarii sunt deja la faţa locului. A doua zi dimineaţa, înainte de masă începe măsurişul laptelui propriu-zis ori la stână, ori în curtea vreunui stăpân din sat: fiecare stăpân îşi mulge oile în faţa celorlalţi şi cantitatea de lapte se măsoară într-o oală (de obicei într-o cupă, unde o cupă înseamnă un lapte întreg) (pentru exprimarea cantităţilor mai mici de lapte se folosesc următoarele: jumate de lapte, sfert de lapte şi suta), apoi cantitatea se înregistrează şi pe baza acesteia este determinat de câte ori şi în ce ordine va duce acasă laptele fiecare crescător de-a lungul verii. De exemplu: un crescător cu două lapte poate duce acasă laptele muls deodată de două ori consecutiv într-o ordine, unul cu o lapte în fiecare ordine o dată, unul cu jumătate de lapte poate duce lapte acasă la fiecare a doua ordine. Pe alocuri ne putem întâlni şi cu calcule foarte complicate, căci pot exista bareme de cotă-parte şi pentru fracţiuni (astfel un stăpân poate avea un lapte întreg şi o fracţiune). Totuşi membrii sâmbrei se străduiesc de obicei să compenseze cantităţile foarte mici prin vânzare-cumpărare. Datorită faptului că aceste cantităţi de lapte pot scădea până la sfârşitul verii din cauza epuizării păşunilor, se practică şi inversarea ordinii. După ce măsurişul se termină, începe petrecerea (acolo unde măsurişul nu are loc la păşune, chiar şi intrarea în sat înaintea măsurişului are caracter de sărbătoare); la Luna de Sus atunci se practică rostogolitul: femeile şi bărbaţii se îmbrăţişează şi se rostogolesc, iar în ziua de după măsurişul laptelui are loc şi o petrecere pentru femei.

 

Datorită provocărilor sociale şi economice ale ultimilor ani, obiceiul a dispărut sau s-a modificat, deoarece, pe lângă faptul că micile gospodării din Transilvania se confruntă cu dificultăţi, creşterea oilor nu mai este o preocupare atrăgătoare, întrebuinţarea variată a oilor de odinioară (pentru carne, lapte, lână şi piele, îngrăşământ) şi-a pierdut din importanţă. În plus, primirea cotei-parte în ordine, transportarea şi prelucrarea laptelui acasă reprezintă constrângeri care cu greu sunt asumate de familiile de azi. De asemenea, se poate observa că orăşenii (cercetători, dansatori) care vin să vadă măsurişul laptelui şi petrecerile de după măsuriş au format în cadrul acestui obicei un orizont pozitiv de valori, care la rândul lui poate ajuta la păstrarea acestuia.



Bibliografie selectivă



FÖLDES László: Egy alföldi juhtartó gazdatársaság. Néprajzi Értesítő XLIV. (1962) 28-80.
FÖLDES László: „A vándorló Erdély". Ethnographia XCIII. (1982) 353-390.
HABENICHT, Gottfried: Povestea ciobanului care şi-a pierdut oile. Revistă de Etnografie şi Folclor 1968. 235-251.
HENICS Tamás: Juhmérés Visában - Szent György-napi örökségünk. Mezőgazda Kiadó, Budapest, 2005.
K. KOVÁCS László: A közös fejősjuhnyájak tejhaszonvételi formái Erdélyben 1900 körül. Népi kultúra - népi társadalom I. 1968. 9-51.
KÓS Károly: A kalotaszegi kosarazó juhászat. Miscellenae Ethnografica 1947. 3-28.
KÜRTI László: Juhmérés és henderikázás Magyarlónán. Ethnographia XCVIII. (1987) 385-393.
SZABÓ Á. Töhötöm: Közösség és intézmény. Stratégiák a lónai hagyományos gazdálkodásban. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2002.
VASAS Samu - SALAMON Anikó: Kalotaszegi ünnepek. Gondolat Kiadó, Budapest, 1986.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ