TRIMITE PRIN

Locurile de adeverire din Transilvania

Publicare: 2010-10-22
Autor: BOGDÁNDI Zsolt
Tradus de: MEISTER Róbert



Fiind vorba de o instituţie specifică dezvoltării jurisprudenţei ungare, investigarea funcţionării locurilor de adeverire este - de multă vreme - una dintre temele predilecte ale cercetării istorice maghiare. În secolele epocii medievale, Europa de Vest nu cunoştea procedura ca instituţiile bisericeşti să emită sub pecetea lor documente recunoscute peste tot, referitoare la alte sfere de activitate. Conform antecedentelor antice, funcţiile care în teritoriile romanizate au revenit notarilor publici - sau în Franţa oficialatului - în Ungaria au fost îndeplinite de locurile de adeverire, care, în esenţă, îndeplineau sarcinile specifice notarilor publici.


De la sfârşitul secolului al XII-lea, bisericile episcopale, precum şi capitlurile mai importante se ocupau de înregistrarea diverselor afaceri de drept privat şi de emitere de documente. Bucurându-se de încredere, erau solicitaţi atât de către feţe bisericeşti, cât şi de către laici. Încrederea acordată izvora din faptul că, începând din secolul al XI-lea, în aceste intituţii se desfăşurau ordaliile şi se înregistrau în scris rezultatele probei fierului roşu, acceptată ca mijloc doveditor (probatoriu) în procedurile de judecată. Conventurile benedictine, piemontene şi ale ordinelelor cavalereşti au iniţiat si ele această activitate de emitere de înscrisuri la începutul secolului al XIII-lea.


Locurile de adeverire îşi desfăşurau activitatea pentru două mari sfere de solicitanţi. Una dintre ele era sfera persoanelor particulare, care solicitau serviciile acestor locuri pentru soluţionarea diverselor afaceri juridice (comerciale, de amanetare, diverse schimburi, testamentare, de certificare a vârstei etc. Afacerile juridice, odată desfăşurate pe baza declaraţiilor proprii, erau apoi certificate de înscrisuri şi documente doveditoare general acceptate, sub pecete autentică. Sfera celorlalţi solicitanţi o alcătuiau autorităţile publice (regele, voievodul sau, mai târziu, principele Transilvaniei) care mandatau locurile de adeverire cu executarea diverselor proceduri determinate, ivite pe parcursul desfăşurării concrete a unor afaceri juridice (elaborare de documente, punere în posesie, luare la cunoştinţă, transcriere de documente etc.). La executarea acestora, locurile de adeverire elaborau rapoarte scrise depre aceste proceduri. Această împărţire este reflectată de regulă şi de forma documentelor: declaraţiile proprii erau elaborate sub formă deschisă (patente); rapoartele erau închise (clausule). La solicitare, locurile de adeverire elaborau atât rapoartele, cât şi patentele sub formă de diplome de privilegii, cu pecete. Evoluţia socială a dus la necesitatea prezervării şi reproducerii textului sau conţinutului documentelor emise de către locurile de adeverire. La început acest lucru s-a făcut sub formă de chirografe, iar mai târziu prin copierea documentului emis în registre.


Pe teritoriul voievodatului transilvan medieval s-au format două instituţii cu funcţia de loc de adeverire: capitlul transilvan şi conventul de la Cluj-Mănăştur. Funcţia de elaborare de documente a acestora s-a perpetuat - în esenţă fără întrerupere - până la secularizarea bunurilor Bisericii. Dezvoltarea lor separată a început după Dieta de la Turda din anul 1557, când custodia arhivelor locurilor de adeverire a fost dată în sarcina requisitorilor laici ("levélkeresők").


Oficianţii numiţi de către canonicii capitlului şi retribuiţi de principe au activat la Alba-Iiulia încă din anul 1559, dar iniţial - la ordine oficiale sau cereri particulare - doar copiau înscrisuri aflate în arhivă. La Cluj-Mănăştur, mult timp după secularizare, funcţiile locului de adeverire au fost oficiate de către diaconul notar János, care s-a ocupat de această îndeletnicire şi anterior, în cancelaria conventului. Sub supravegherea autorităţilor oraşului, activitatea locului de adeverire s-a limitat la căutarea documentelor şi la emiterea de copii.


După anul 1557, ca urmare a plecării canonicilor, arhiva locului de adeverire de la Oradea a fost păstrată de capitlul Sfântul Ştefan de la Váradelőhegy, care şi elabora anterior şi emitea documente sub pecete autentică proprie. Acum a preluat şi funcţia locului de adeverire de la Oradea. Însă, ca urmare a deciziilor Dietei de la Turda, membrii capitlului Sfântul Ştefan au fost nevoiţi să părăsească Oradea şi încă din acel an 1566, preoţii Kanizsai János şi Fóris, împreună cu notarul comitatului Bihor au fost însărcinaţi cu îndeplinirea funcţiilor locului de adeverire.


Ca urmare a cerinţelor sociale tot mai intense, după o perioadă de incertitudini de aproape două decenii, în anul 1575, locurile de adeverire au fost reorganizate pe baze în esenţă laice. Requisitorii din Alba-Iulia şi Cluj-Mănăştur au primit instrucţiuni care reglementau strict activitatea lor extinsă şi activitatea externă a locurilor de adeverire. Requisitorii - cu mici excepţii - s-au reîntors la formele medievale de elaborare a documentelor. Domeniile de păstrare a arhivelor locurilor de adeverire s-au extins, pe lângă registrele funcţionării lor au cuprins Cărţile regale (Libri Regii), articole de lege, registre de impozite, registre de arendare a dijmei şi alte înscrisuri de importanţă naţională. Deoarece arhiva princiară şi arhiva capitlului din Oradea au fost nimicite, cele mai importante surse ale istoriei Transilvaniei au rămas arhivele locurilor de adeverire de la Alba-Iulia şi Cluj-Mănăştur.


După acapararea Transilvaniei de către Habsburgi, locurile de adeverire şi arhivele lor au ajuns din nou sub supraveghere bisericească (în 1729). Cu toate acestea, requisitorii laici au rămas în funcţii, elaborând documente. Activitatea lor s-a restrâns din ce în ce mai mult la elaborarea de copii, până în anul 1874, când activitatea de emitere a documentelor a încetat. Din toamna anului 1882, arhivele capitlului din Alba-Iulia şi a conventului Cluj-Mănăştur se păstrează la Arhivele Naţionale ale Ungariei (Magyar országos Levéltár).



Bibliografie selectivă



Compendii:
Franz ECKHART, Die glaubwürdigen Orte Ungarns im Mittelalter (MIÖG Ergänzungsband 9, Heft 2, Innsbruck 1914) 395-558.
Papp László: A hiteles helyek története és működése az újkorban (Palaestra Calasanctiana 14) Budapest, 1936. ["Istoria şi activitatea locurilor de adeverire în evul mediu"]
Vekov, Károly: Locul de adeverire de la Alba Iulia (secolele XIII-XVI.). Cluj-Napoca, 2003.
Sipos Gábor: A kolozsmonostori konvent hiteleshelyi működése. In: Művelődéstörténeti tanulmányok. Bukarest, 1979. 33-50. ["Activitatea conventului Cluj-Mănăştur ca loc de adeverire"]
Varga Árpád: A váradi káptalan hiteleshelyi működése. In: Művelődéstörténeti tanulmányok. Bukarest, 1980. 20-35. ["Activitatea capitlului din Oradea ca loc de adeverire'']

Surse:
A kolozsmonostori konvent jegyzőkönyvei I-II. (1289-1556). Kivonatokban közzéteszi és a bevezető tanulmányt írta Jakó Zsigmond. Budapest, 1990. [„Registrele conventuli Cluj-Mănăştur" Extrase]
Az erdélyi káptalan jegyzőkönyvei 1222-1599. (Erdélyi Történelmi Adatok VIII. 1.). Mutatókkal és jegyzetekkel regesztákban közzéteszi Bogdándi Zsolt és Gálfi Emőke. Kolozsvár, 2006. [„Registrele capitlului transilvan"]



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ