TRIMITE PRIN

Specialişti populari

Publicare: 2010-11-23
Autor: KESZEG Vilmos
Tradus de: MEISTER Róbert



Specialistul popular face parte din comunitatea locală-regională, având cunoştinţe şi aptitudini speciale, realizări ieşite din comun într-un segment al culturii locale-regionale, oferind serviciile sale membrilor comunităţii în domeniile specifice vieţii cotidiene. Capitalul lui cultural izvoreşte din tradiţiile locale sau din surse străine şi se compune din cunoştinţe, instrumente şi servicii. Modul informal în care îşi dobândeşte cunoştinţele şi experienţa, motivează epitetul de „popular" din denumirea lui. Statutul şi prestigiul său se bazează pe atitudinile şi strategiile faţă de tradiţia locală. Specialistul popular se caracterizează printr-o cunoaştere peste medie a tradiţiilor, precum şi prin practicarea, prezervarea, uneori prin actualizarea, transformarea, dezvoltarea lor. Câteodată întroduce el însuşi noutăţi faţă de tradiţii. Preocupările legate de cultură în cazul specialistului popular pot fi doar un mod de a petrecere a timpul liber, un hobby sau servicii oferite comunităţii contra unor foloase materiale.


Literatura de specialitate interpretează aria rolului jucat de către specialistul popular din mai multe perspective divergente. Literatura folcloristică şi-a concentrat atenţia asupra persoanelor care aveau cunoştinţe excepţionale în domeniul repertoriului cultural local (povestitori, cântăreţi, primaşi) (Ortutay Gy. 1940, Péter L. 1947, Dégh L., 1960). Conform punctului de vedere sociologic, artistul amator este expresia înapoierii culturale, a stării de marginalizat, de neavenit în artă (M.Lyons 2001, A. Mouaci 2001). Autorii ocazionali creează la comandă, iar în cazul lor, activitatea de creaţie este conformă cu rolul asumat în societatea locală. Autorii autonomi în schimb, sunt motivaţi de necesitatea autoexprimării, de gustul succesului, al notorietăţii (A.Viala 1985). Istoria artei tratează arta naivă sau crudă, ca fiind o abatere de la canoanele valabile.


Capitalul cultural al specialistului popular, cunoştinţele sale dintr-un anumit domeniu sunt mult mai extinse, mai bogate decât ale anturajului. Permanent şi în mod conştient îşi îmbogăţeşte şi îşi prezervă cunoştinţele, repertoriul. Drumul specialiştilor populari prin viaţă se articulează şi se structurează în funcţie de relaţia lor faţă de cultură. În cursul vieţii lor parcurg mai multe etape: se pregătesc pentru rolul special, umplu rolul cu conţinut, activează ca specialişti, eventual îşi pregătesc un urmaş; se retrag din rol. Deci, interpretarea acestui rol, activitatea ca specialist influenţează în mod semnificativ viaţa lor personală. Relaţiile lor cu mediul se formalizează într-o mare măsură (li se solicită serviciile, iau parte ca specialişti la un eveniment, serviciile lor sunt plătite într-un mod oarecare de către solicitator). În cursul vieţii scpecialistului, preocupările legate de cultură ocupă un rol important: este timpul petrecut la locul de muncă (în cazul unui cioplitor în lemn sau al unei ţesătoare) sau ocupă timpul liber (pictor naiv, individ contextualizat). Mediul lui, spaţiul său vital este umplut de uneltele şi produsele speciale ale preocupărilor sale. (A népi specialisták életpályájának és szerepének etnográfiai elemzése. [Analiza etnografică a cursului vieţii şi a rolului specialistului]: Keszeg V. red. 2005).


Descoperirea specialiştilor populari este rezultatul unui proces îndelungat. Porneşte de la descoperirea individului în societatea europenă. Începând din secolul XVIII, însemnările privind evidenţa populaţiei, presa, structurile memoriei genealogice (anunţuri mortuare, poezii de bocire, epitafuri) şi-au concentrat atenţia pe realizările şi pe cursul vieţii individului. Indivizii care jucau un rol deosebit în păstrarea tradiţiilor şi practicarea lor, erau semnalizaţi în literatura etnografică din secolul XIX în mod sporadic, iar de cea dintre cele două conflagraţii, în mod systematic, „Sursa" desemnează - conform convenţiilor terminologice - individul care cunoaşte tradiţiile unei societăţi locale şi le comunică într-un mod autentic cercetătorilor. Descrierile etnografice care erau făcute dintr-o perspectivă sociologică, conştientizau diversele strategii ale specialiştilor populari faţă de tradiţii. Un punct de cotitură în cercetarea specialiştilor populari a fost monografia lui Ortutay Gyula despre povestitorul Fedics Mihály (Ortutay Gy. 1940).


În sociatatea tradiţională erau consideraţi ca specialişti populari povestitorii, cântăreţii de muzică populară şi de balade, poznaşii, muzicanţii, dansatorii. Ei erau cei care la întrunirile organizate cu diverse ocazii asigurau respectarea şi practicarea tradiţiilor locale, supravieţuirea lor. Cel mai bine s-a conturat procesul de formare şi de funcţionare a povestitorilor. Muzicanţii, membrii tarafelor îşi ofereau şi ei serviciile - conform unor înţelegeri convenite - în cadrul instituţional-popular. Keszeg Vilmos a analizat cursul vieţii şi repertoriul povestitorilor din Transilvania (Keszeg V. 2007). Între specialiştii populari prezentaţi de cercetarea folcloristică din a doua jumătate a secolului XX se află: Albert Mátyás din Ghimeş-Făget, Berekméri Sándor din Gorneşti, Budai Lajos din Ghelinţa, Cifra János din Corunca, Dávid Gyula din Brâncoveneşti, György Ignác din Cernat, Győri Klára din Sic, Jakab István din Glăjărie, Józsa Zsigmond din Leţ, Koczkás Sándor din Cherechiu, Kurcsi Minya din Aluniş, Mitruly Ferenc din Crasna, Siklódi Károly şi Gergely Balázs din Corund, Simon Benedek din Recened, Balla János din Cireşoaia, Bágyi János, povestitor din Bezid, Majlát Józsefné Ötvös Sára din Chibed, Miklós Györgyné Szályka Rózsa din Cleja, Lőrinc Györgyné Hodorog Luca câtereaţă de balade din Cleja, Imreh Lajos din Crişeni.


Specialiştii scrisului, pe parcursul secolelor XVIII-XX au ajutat familiile şi indivizii care au fost marginalizaţi din cauza extinderii folosirii înscrisurilor (scriere şi citire de scrisori, redactarea plângerilor). Specialiştii scrierilor populare elaborează - de secole - textele ritualizate folosite cu diverse ocazii (poezii de bocire, epitafuri, texte de pe coroane mortuare, invitaţii la nuntă, poeziile recitate de către vătafi, poezii de paşti), de asemenea: urări versificate de Anul Nou, de ziua mamelor, cu ocazia începerii sau încheierii anului de învăţământ, confirmării sau la vizite episcopale. În secolul XX a crescut numărul celor care fac însemnări autobiografice, creează poezii sau proză în care îşi exprimă gândurile, sentimentele. Presa de provincie, începând din mijlocul secolului XIX, a publicat şi popularizat scrierile poeţilor populari. Tot de la mijlocul secolului XIX literatura etnografică a consemnat poeţii populari care scriau poezii de sărbători sau elaborau versuri pentru riturile de trecere. Cercetarea antropologică a poeţilor populari şi a scrierilor literaturii populare a început pe la sfârşitul anilor 1970, sub influenţa curentului interpretativ.


Din grupul comunităţii locale al specialiştilor populari ai scrisului fac parte - începând din mijlocul secolului XIX - şi istoricii locali. Interesul pentru istoria locală s-a intensificat din această epocă, datorită scrierii monografice a lui Orbán Balázs A „Székelyföld leírása" [Descrierea Ţării Secuilor]; precum şi datorită elaborării monografiilor comitatelor, ale diecezelor şi eparhiilor bisericeşti. În urma acestora, membrii societăţii locale (preoţii, învăţătorii, cunoscătorii scrisului) au început elaborarea unor monografii ale propriilor localităţi, bazându-se pe izvoare locale scrise sau eterogene (tradiţii orale, înscripţii de pe clădiri, registre matricole). Monografia lui Szentmártoni Samu, intitulată Thorockó (Rimetea) - care se află actual sub formă de manuscris în colecţia de manuscrise a Academiei Române Filiala Cluj, cota MsU 1386, având 44 de pagini - a fost elaborată la mijlocul secolului XIX la cererea membrilor comunităţii locale. Literatura populară de istorie locală s-a extins în tot cursul secolului XX, dar după 1989 a cunoscut o perioadă de adevărată înflorire.


În structura riturilor de trecere s-au format roluri speciale. Vătafii (gazdele) sunt cei care elaborează (culeg, creează) poeziile spuse în cursul ceremoniei de căsătorie (oraţiile de iertăciune ale mirelui şi miresei, oraţiile de nuntă, versuri de bun augur, de invitaţie la masă). Ei sunt cei care fac invitaţiile de nuntă, au grijă de primirea şi buna dispoziţie a oaspeţilor, de fotografieri, de cadouri. Un vătaf cu renume, poate organiza anual 15-20 de nunţi sau chiar şi 350-400, în cursul întregii sale activităţi. De pregătirea mâncărurilor la nuntă are grijă o bucătăreasă, care se află în slujba familiei săptămâni întregi, dar în modul cel mai intensiv în decursul ultimei săptămâni înainte de nuntă. În scenariul ceremoniilor de înmormântare, scăldarea mortului, scrierea poeziilor de bocire şi rostirea lor, pregătirea şi desfăşurarea priveghiului, cântecele priveghiului, compunerea anunţurilor mortuare - toate sunt legate de câte un membru al societăţii locale. Pregătirea obiceiurilor calendaristice (maiale, udatul de paşte, colindatul de Crăciun, dansurile) şi conducerea lor de multe ori se leagă de voluntari, de grupuri sau indivizi aleşi pentru un sezon sau pentru câte o ocazie. În satele ţinutului Călata, flăcăii aleg pentru sărbătorile de iarnă un primat (elsőség) conducere compusă din „legénygazda"[gazda flăcăilor], „első legény" [primul flăcău], „cigánygazda" [gazda ţiganilor], „legénybíro" [birăul], „kolcsár" [culceriul], „bankász" [bancher], „leányhivógató" [strigătorul fetelor], „pandur"[pandurul]. Conducerea pregătea, îndruma şi controla comportamentul flăcăilor. Primăvara, la măsurişul oilor se alege un prim-gospodar, şeful turmei, care se va îngriji de măsurarea laptelui pentru anul următor. Nunta în zona Călata este organizată de către naşi, vătafi, „nyiszoró", „fáradozó" şi „fennjáró".


Necesităţile speciale ale unei societăţi locale sau ale unei regiuni sunt satisfăcute de către prezicători, tămăduitori, vraci, vrăjitoare. În societăţile tradiţionale de tratarea bonavilor se ocupau specialiştii locali („néző"{clarvăzătoare], javas [prezicătoare], kenőasszony[maséză], csontrakó [chiropractor], táltos [vraci], bába [moasă], román pap [preot ortodox], füvesek[ierbari]). Mai târziu naturistul, bioenergeticianul şi chiropracticianul asigură diverse tratamente.


Cunoştinţele mai multor tămăduitori din Valea Borşei au fost prezentate de către Vajkai Aurél (Vajkai A. 1943). În zona Călata, tămăduitorii - în jurul anilor 1980 - erau denumiţi „tudálékosok",„gyavítók"(„csontrakó"[chiropractor], kenőasszonyok[maséze], füvesek [ierbari] állatorvosok [iuşmiţi], miskárolók, herélők [jugănitori, hereluitori]) (Vasas S. 1985). Bajkó Árpád a analizat serviciile şi cursul vieţii mai multor tămăduitori (Bajkó Á. 2005, 2006). Despre vizionara din Seuca Marián Rózsika s-au publicat mai multe analize (Lőrinczi K.M. 2003, Pócs É. 2008). Gagyi József a descris vraciul din Marefalău, prezicătoarea din Poiana Mărului şi femeia cunoscătoare a lumii de apoi (túlvilágjáró) din Feniocut.
Cercetarea artei populare a descoperit prima dată tipurile de obiecte şi motivele de ormament ale lor, abia după aceea individul care le crea. Seria de publicaţii, care prezenta arta populară a diverselor regiuni etnografice, redactată de către Malonyay DezsőA magyar nép művészete" [Arta populară maghiară] analizează şi rolul creatorilor. Bandi Dezső îl prezintă pe sculptorul din Chendu Mare, pe ţesetoarea şi pictoriţa naivă din Târgu-Mureş, Kiss Anna; Fülöp Lajos şi Szávai Géza pe sculptorul Demeter Domokos din Enlaca; Ráduly János pe pictoriţa naivă Mátyus Erzsébet; Zágoni Attila pe sculptorul Vass Áron din Ghindari; Gy. Szabó Gyula pe ţesetoarea şi pictoriţa naivă Czírják Lujza din Târgu-Mureş; Nagy Olga pe ţesetoarele Kasza Anna şi Kozma Erzsébet; Seres András pe cioplitorii Bálint András şi Kozma István, pe olarul Becze Lajos, pe pictoriţa Fekécs Ilona, iar Ilyés Zoltán îi prezintă pe Ferencke András şi Mónus Berta din Cuzăplaca. Între anii 1960-1970 Bandi Dezső, ca instructor de specialitate a organizat îndrumarea şi popularizarea artiştilor populari şi naivi. Banner Zoltán a prezentat maiştrii artei naive din Transilvania, în volumele sale din 1972 şi 1995. Un volum de studii (Keszeg V. red. 2005) o prezintă pe brodăreasa din Bârzava Erőss Anna, pe tâmplarul Tankó Imre din Cuzăplaca, pe cioplitorul din Odorheiu Secuiesc Varga Gyula şi cursul vieţii unui pictor naiv din Hălmagiu.


Folclorismul este păstrarea artificială, conştientă a tradiţiilor populare. În cadrul folclorismului artistic, specialiştii artei populare, artiştii naivi, specialiştii populari implementează într-un mediu nou tradiţiile (târguri de artă populară, teatru, galerii de artă, editare de carte, case de dans popular).



Bibliografie selectivă



BAJKÓ Árpád: Reprezentációk és önreprezentációk: egy természetgyógyász tevékenysége. In: KESZEG Vilmos (szerk.): Specialisták. Életpályák és élettörténetek. I-II. Scientia Kiadó, Kolozsvár, 2005. 119-150.
BAJKÓ Árpád: Gyógyító emberek. Specialisták. Élettörténetek. In: JAKAB Albert Zsolt - SZABÓ Á. Töhötöm (szerk.): Lenyomatok 5. Fiatal kutatók a népi kultúráról. (Kriza Könyvek, 27.) Kriza János Néprajzi Társaság. Kolozsvár, 2006. 9-36.
BANNER Zoltán: Csillagfaragók. Népi alkotók, naiv művészek. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest. 1972
BANNER Zoltán: Teremtő önvédelem. Az erdélyi magyar naivok és ábrázoló népi mesterek művészete. Héttorony Kiadó. Budapest, 1995.
BOUDON, Raymond: La logique du social. PUF, Paris, 1979.
DÉGH Linda: Az egyéniségvizsgálat perspektívái. Ethnographia LXXI. (1960) 1. 28-44.
GAGYI József: Jelek égen és földön. Hiedelem és helyi társadalom a Székelyföldön. (Helyzet Könyvek.) KAM - Regionális és Antropológiai Kutatások Központja-Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 1998.
KESZEG Vilmos: A félrevezető narratívum mint elbeszélési stratégia. Ethnographia 113. (2002) 1-2. 121-132.
KESZEG Vilmos (szerk.): Specialisták. Életpályák és élettörténetek. I-II. Scientia Kiadó, Kolozsvár, 2005.
KESZEG Vilmos: A népmese előadásának módja és kontextusa. Ethnographia 118. (2007) 1. 15-70.
LŐRINCZI Kinga Mária: Egy transzcendens kommunikáció nyilvánossá válása. A
MALONYAI Dezső: A magyar nép művészete. I-V. Franklin Társulat, Budapest, 1907-1922.
MOUACI, Aude: Les poètes amateurs. Approche sociologique d'une conduite culturelle. L'Harmattan, Paris, 2001.
NAGY Olga: Szőnyegbe zárt álmok. Két erdélyi szövőasszony művészi pályája. Pro-Print Kiadó, Csíkszereda, 1997.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ