Viaţa literară şi culturală maghiară a oraşului Cristuru Secuiesc până în 1989

Publicare: 2010-11-26
Autor: FÜLÖP Lajos
Categorie: literatură

Descrierea articolului



Prima atestare documentară a oraşului datează din 1333: preotul din „Santa Cruce", care figurează în registrul dijmelor papale, plătea în acea vreme cea mai mare dijmă papală din regiune, dispunea aşadar deja de o parohie însemnată. Mai târziu, Cristuru Secuiesc este amintit ca oraş câmpenesc într-un document din 1459, rangul acesta fiind păstrat până în 1886. Biserica romano-catolică a oraşului este un monument arhitectural în stil gotic târziu, pe una dintre cheile de boltă ale sanctuarului ogival este sculptat anul 1458. Totuşi, cu ocazia săpăturilor arheologice de la sfârşitul anilor '60, în afara zidului bisericii s-au descoperit morminte din secolele XI-XII. Biserica unitariană a oraşului a fost construită între 1781-1792, iar actuala biserică reformată între 1822-34 (pe locul vechii biserici reformate existente între 1632-1644). Oraşul se situează la confluenţa râului Târnava Mare cu pâraiele Nicou şi Goagiu. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea nevoile intelectuale ale oraşului erau satisfăcute de şcolile confesionale. La sfârşitul secolului al XVIII-lea însă, acest fapt s-a dovedit insuficient: la insistenţa locuitorilor oraşului şi a celor din împrejurimi, ca urmare a unei cooperări unitare, în 1793 a fost înfiinţat liceul unitarian, care într-o primă perioadă funcţiona ca filială a colegiului din Cluj. Dintre profesorii liceului, un rol important în viaţa culturală maghiară a secolului al XIX-lea au avut Sámuel Szabó din Abrud (traducător literar, prietenul lui Kazinczy), József Koronka (lingvist, scriitor bisericesc), Ferenc Kozma (istoriograf, economist), János Sándor (istoriograf), Lajos Péter (istoriograf local) şi alţii. De aici au pornit elevi iluştri precum istoriograful István Kovács din Aita Mare, poetul popular István Tiboldi, istoriograful şi poetul Sándor Székely de Racoş, János Kriza, Elek Jakab, poetul Sándor Gyallay-Papp, compozitorul Albert Márkos şi scriitorul Gyula Szabó. Cealaltă instituţie de învăţământ care a influenţat dezvoltarea intelectuală a oraşului a fost Şcoala Normală de Stat, înfiinţată în 1870.

Cei mai distinşi profesori ai şcolii, care au avut şi o însemnată activitate ştiinţifică, au fost Domokos Sándor, Ferenc Kozma şi János Bányai. La începutul anilor 1950, în clădirea şcolii a funcţionat o şcoală profesională, iar după 1955 un orfelinat de stat. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost înfiinţate pe rând organizaţiile culturale, profesionale şi caritabile ale oraşului: în 1867 Cercul Social şi de Lectură din Cristuru Secuiesc, care din 1894 funcţiona sub numele de Cazinou, în 1876 Asociaţia Caritabilă a Femeilor, în 1891 Breasla Industriaşilor, în 1894 orchestra locală de suflători, în 1895 Cercul Social Burghez Caritabil, iar în 1907 Societatea Filarmonică.


Interesul locuitorilor oraşului Cristuru Secuiesc pentru literatură a fost influenţat în mod special de tradiţia legată de Petőfi, conform căreia poetul nu a căzut în bătălia de la Albeşti, ci a ajuns rănit la Cristuru Secuiesc, s-a retras într-o şură, unde a murit, iar proprietarul, temându-se de represaliile regimului de teroare al lui Haynau după înăbuşirea luptei pentru libertate, l-a îngropat în şură. La sfârşitul secolului al XIX-lea - după mărturisirile proprietarului - rămăşiţele pământeşti au fost exhumate şi, cu toate că antropologii au stabilit clar că nu este vorba despre Petőfi, după reînhumarea festivă în cimitirul din Timafalva, deasupra mormântului a fost amplasată piatra funerară cu inscripţia „Petőfi Sándor. 1849-1902". Acest mormânt este şi astăzi locul de pelerinaj al localnicilor care cultivă memoria lui Petőfi.


După Primul Război Mondial, activitatea literară şi culturală întreruptă de război capătă un nou elan. În 1921 se înfiinţează Compania Teatrală, în 1922 îşi deschide porţile Căminul Meşteşugarilor, care prin biblioteca sa dotată atât cu opere literare, cât şi cu cărţi de specialitate, precum şi prin evenimentele organizate, a fost centrul vieţii culturale a burghezimii până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1927 a fost reorganizată şi extinsă şi biblioteca Cazinoului. A fost reorganizată şi orchestra de suflători, iar grupuri teatrale activau şi în cadrul celor două asociaţii caritabile.


Festivităţile dedicate lui Petőfi, organizate în mai multe rânduri începând din 1928, erau considerate evenimente importante în viaţa oraşului (dintre acestea se distinge cea din 1929, anul amplasării unei plăci comemorative la conacul Gyárfás, unde Petőfi Sándor şi-a petrecut ultima noapte înaintea bătăliei de la Albeşti). Din 1969, o altă placă comemorativă (cu un citat din poezia lui Sándor Kányádi) stă sub părul din curte, unde, conform tradiţiei, Petőfi şi-a scris ultima poezie.


Oraşul a fost vizitat în mai multe rânduri de către personalităţile ilustre ale literaturii maghiare din perioada interbelică, precum Elek Benedek împreună cu „fiii lui", „scriitorii secui", iar Erdélyi Helikon (Heliconul Transilvan) a organizat aici seri de lectură. Legătura cu viaţa ştiinţifică a fost asigurată de evenimentele Societăţii Muzeului Ardelean. La evenimentele organizate de Cazinoul şi de Cercul Social au ţinut prelegeri Kálmán Szentmártoni, Ferenc Szolga, János Bányai şi János Orbán, personalităţi locale cu preocupări ştiinţifice.


Viaţa artistică locală a fost îmbogăţită, pe lângă activitatea lui László Ipó, şi de prezenţa mai lungă sau mai scurtă a pictorilor József Bene, Gerő Daday, Sándor Szolnay.


Kálmán Szabó, proprietarul unei tipografii locale, a lansat în 1904 ziarul Székely Hírnök (Curierul secuiesc), care a avut însă o viaţă scurtă, fiind urmat în acelaşi an de săptămânalul social şi administrativ intitulat Székelykeresztúr (Cristuru Secuiesc), cu o apariţie mult mai îndelungată. Proprietarul acestui săptămânal a fost de asemenea tipografia fraţilor Szabó, înfiinţată în 1910, iar redactorii-şefi proveneau mai ales din rândul avocaţii locali. Ziarul a fost desfiinţat în decembrie 1919. În continuare, Ferenc Balázs - în perioada când era profesor la colegiul unitarian - şi-a publicat aici ziarul, intitulat *Kévekötés (Legare de snopi, 1930). După acesta însă, cu excepţia unui ziar şcolar bilingv (Muguri-Rügyek, lansat în 1968, cu doar două numere în total), oraşul nu a mai avut un ziar propriu timp de mai multe decenii.


În tipografia fraţilor Szabó au văzut lumina zilei mai multe publicaţii: Székely Gazdák Naptára (Calendarul gospodarilor secui, 1911-12), almanahurile Liceului Unitarian între 1904-1944, respectiv ale Şcolii Normale de Stat, revista intitulată Unitárius Egyház (Biserica Unitariană), precum şi alte publicaţii cu caracter economic sau religios.


În perioada de după al Doilea Război Mondial, cele mai multe dintre activităţile culturale se desfăşurau în cadrul Ateneului Popular, iar din 1954, în cadrul Casei de Cultură orăşeneşti. Aceasta din urmă şi teatrul de păpuşi au reunit activităţile culturale desfăşurate până atunci în cadrul asociaţiilor desfiinţate prin lege în 1948: teatrul amatorilor şi grupurile de dans popular. Casa de Cultură a organizat, de asemenea, diferite conferinţe cu caracter cultural şi ştiinţific, atât în localitate, cât şi în împrejurimile ei. Bibliotecile desfiinţate, aparţinând Cazinoului şi Căminului Meşteşugarilor, au fost preluate de Biblioteca Orăşenească înfiinţată în 1954, care la vremea aceea dispunea deja de 17 000 de volume. În acest cadru erau organizate serile literare şi lansările de carte ale scriitorilor de la revistele Igaz Szó, Korunk şi Utunk, precum şi cele ale autorilor Editurii Kriterion. În această perioadă, Sándor Kányádi şi Gyula Szabó, foşti elevi ai liceului, vizitau oraşul cu deosebită plăcere.


După reorganizarea administrativă a României în 1968, importanţa oraşului a crescut din nou. Liceul a lansat revista bilingvă Muguri-Rügyek, care a fost redactată de Géza Szávai, în acea vreme elev al liceului.


O instituţie semnificativă a oraşului este muzeul, înfiinţat în 1946 de István Molnár, care a fost mutat în 1960 în vechea clădire a Cazinoului, renovată şi extinsă. Patrimoniul acestuia însumând peste 16 000 de piese arheologice, de istorie locală şi de arhivă, colecţiile de ştiinţele naturii (din domeniul mineralogiei, botanicii şi zoologiei), pinacoteca şi marea colecţie de obiecte de artă populară din regiune - care dispune şi de o secţie în aer liber - nu serveşte numai cultura oraşului şi a zonei, colaboratorii săi desfăşoară totodată şi o valoroasă activitate ştiinţifică.



Bibliografie selectivă



Publicaţiile cercetărilor desfăşurate în cadrul Muzeului Molnár István din localitate: lucrări de Elek Benkő (în parte volume colective): Székelykeresztúri kályhacsempék (Ughy Istvánnal, Buk. 1984); A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája (Bp. 1992); Középkori mezőváros a Székelyföldön (Demeter Istvánnal és Székely Attilával, Kv. 1997); Középkori udvarház és nemesség a Székelyföldön (Székely Attilával, Bp. 2008),
Demeter-Zsigmond Ibolya - Zsigmond Attila Útravaló. Adatok Szentábrahám falu- és iskolatörténetéhez (Székelyudvar¬hely 2000)
Kincsesné Bokor Anna Bátorság próbája. Keresztúr környéki mondák (uo. 2003)
Vofkori György Székelykeresztúr képes története (Kv. 2004).
Szigethi Gyula Mihály: Nemes Udvarhely szék statisztikai leírása. Nemzeti Társalkodó 1831. - Fogarasi János: Utazás a Nagy-Küküllő mellett. Nemzeti Társalkodó 1836. II. félév. - Kozma Ferenc: A Székelyföld közgazdasági és közművelődési állapota. Bp. 1879. - Sándor János: Visszatekintés a székelykeresztúri Gimnázium száz évére. Keresztény Magvető 1894/4. - Sándor János: A székelykeresztúri Unitárius Gymnasium története. Székelykeresztúr 1896. - Borbély Sándor: A székelykeresztúri tanítóképző intézet 25 éves története. Székelyudvarhely 1896. - Jakab Elek - Szádeczky Lajos: Udvarhely vármegye története. Bp. 1901. - Keresztúri véndiák album. Szerk. Péter Lajos. Székelykeresztúr 1926. - Gálfalvi Sándor: Visszapillantás a székely-keresztúri unitárius gimnázium 140 éves múltjára. Székelyudvarhely 1934. - Orbán János: Székelykeresztúr története. Uo. 1943. - A székelykeresztúri br. Orbán Balázs Gimnázium 150 éve. Szerk. Péter Lajos és Killyén Imre. Székelykeresztúr 1943. - Dávid Gyula - Mikó Imre: Petőfi Erdélyben. Buk. 1973. - Molnár István (szerk.): A székely¬keresztúri múzeum emlékkönyve. A múzeum 25 éves évfordulója ünnepi tudományos ülésszakán elhangzott tanulmányok, közlemények (1971 októberében). Csíkszereda 1974. - Veres Ferenc: Mit ér a múzeum egy kisváros életében? Hargita Népe 2000. febr. 29. - Kristó Tibor: Leletmentő múzeum Székelykeresztúron. Hargita Népe 2002. jan. 19. - Vofkori György: Székelykeresztúr. Képes várostörténet. Kv. 2004. - Sándor-Zsigmond Ibolya: „Mesélem életem..." A székelykeresztúri iparosság története. Ajka-Székelykeresztúr 2005. - Jakab Judit: Székelykeresztúr. Egy kisvárosi hetilap és funkciója. ÁVD. Kv. 2008. Kézirat.