Invectiva

Publicare: 2010-10-05
Autor: ALBERT Ernő

Descrierea articolului



Invectiva reprezintă o formă răspândită de manifestare a agresiunii verbale. Înseamnă de obicei folosirea cuvintelor vulgare, obscene, a expresiilor brutale într-o situaţie comunicativă violentă. Cei care o folosesc urmăresc umilirea şi stigmatizarea seamănului lor, ştirbirea prestigiului, coruperea, jignirea profundă, defăimarea acestuia. În vorbirea selectă, în public, este inacceptabilă, deoarece prejudiciază bunul gust, simţul nostru estetic şi moral.


Se asociază şi cu înjurătura şi blestemul, uneori ducând la agresiune fizică. Cel ofensat caută să se răzbune, să se revanşeze.


Adesea este manifestarea lăudăroşeniei, aroganţei, îngâmfării, a intenţiei de a scandaliza. Unele cuvinte ale agresiunii verbale devin o modă a unei anumite perioade, cu tendinţa de a se permanentiza în vorbirea zilnică a unor oameni sub forma de cuvinte de umplutură.
Aceste cuvinte şi expresii sunt necruţătoare, nemiloase, stârnesc ura. Pasiunile se manifestă adeseori printr-o avalanşă de invective, prin valuri de ocară, de huliri, de aceea pot provoca o puternică durere sufletească.


Aceste cuvinte şi expresii joacă un rol în umilirea, mustrarea, defăimarea, dojenirea, batjocorirea, hulirea altora. Se extind asupra sexului, familiei, neamului, originii seamănului, asupra micii sau marii comunităţi, eventual asupra întregii naţiuni.


Se întâmplă de asemenea ca cineva să se înjure pe sine însuşi, pentru vreo greşeală sau vină.
Condamnarea invectivelor apare şi în proverbe: „În ochii omului pizmaş eşti păcătos şi pentru că n-ai păcătuit."


Caracterul invectivelor este reflectat de sintagmele frecvente: păcătos notoriu, făţarnic, câine, suflet de drac, stricător de reputaţie, om fără Dumnezeu, slobod la gură, tăgăduitorul lui Hristos, călău bătrân, javră bătrână, diavol, cotoroanţă, drăcia dracului, bestie etc.


Pe vremuri, cei care pronunţau cuvinte obscene, urâte, ponegritoare erau pedepsiţi. În 1579, la Cluj a fost cuprins în lege ca oricine înjură cu sufletul, întâi să fie pedepsit cu un forint, a doua oară cu doi forinţi, a treia oară cu trei forinţi, iar celui care păcătuieşte şi a patra oară, să i se lege o piatră mare de gât şi să facă ocolul pieţii de trei ori. Căpeteniile satului, care în cursul judecăţii trebuiau să condamne una din părţi, erau protejate de invective. În 1663, la Mihăileni (scaunul Odorhei) s-a stipulat: dacă cineva în adunarea satului ar denatura cuvintele judecătorului sau ale juratului, sau dacă ar zice vreun cuvânt ticălos, sau l-ar ataca, să fie pedepsit cu trei forinţi.


În 1700 s-a consemnat la Dej: „Deoarece atât legea lui Dumnezeu cât şi legea acestei ţări nobile interzice cu tărie înjurăturile groaznice la adresa lui Dumnezeu, ocările cu fir-ar al dracului, drăcia dracului... i-a plăcut Legii ... [ca acel om] să fie biciuit în piaţă".


În ciuda acestor interdicţii şi a altora asemănătoare, o mulţime de invective au fost înregistrate în actele şi procesele-verbale ale tribunalelor. Putem adăuga însă că majoritatea invectivelor folosite în viaţa zilnică n-au ajuns în faţa tribunalului şi nici nu au fost consemnate.


Câteva invective caracteristice: în 1629, s-a notat la Târgu Mureş un caz în care inculpatul a numit-o pe nevasta lui Péter Radó „curvă spurcată şi neam de curve". În 1632, tot la Târgu Mureş, se spunea despre o inculpată că a adresat cuvinte groaznice mamei, tatălui şi bărbatului ei. În 1649 s-a consemnat la Cluj un alt caz: inculpatul a certat cu vorbe urâte, fără noimă o altă persoană, numind-o „vrăjitoare", „precupeaţă bătrână bună de ars pe rug". Tot la Cluj, în 1675, s-a spus despre un inculpat: l-a înjurat, numindu-l „ticălos", „fiu de curvă cu şubă mare", l-a ucis în buna lui reputaţie, nu a încetat să-l jignească pe seamănul său. La Dej, în 1702, un pârât s-a năpustit asupra denunţătorului, i-a vărsat sângele, l-a înjurat cu cuvinte indecente, iar în 1771, Perzsi Széki a numit-o pe mama sa „căţeaua dracului".


Cu trecerea timpului, anumite expresii şi-au schimbat atât conţinutul, cât şi forma, însă adresarea de invective, atacul vehement împotriva altora există şi astăzi. În aprilie 2010, în revista Nők Lapja se putea citi: o tânără vede că maşina ei a fost lovită. O atacă pe femeia străină de lângă ea, care era nevinovată, urlând în mod brutal: „C... împuţită, murdară şi ordinară, atâta te-ai tot învârtit cu bagajele până mi-ai lovit maşina cu portiera! Aşa curvă proastă ca tine să nu conducă maşină, mai bine să stea acasă şi să şteargă curul copilului ei nenorocit!" Femeia s-a apărat, mama atacatoarei luându-i şi ea apărarea, moment la care tânăra s-a răstit la maică-sa: „Vorbeşti prostii - urla blonda. Ticăloasa asta ne-a lovit cu portiera cu toată puterea. Dumnezeu să le f... pe p... astea bătrâne." Observaţia celui care a consemnat: „... nu se poate ca un OM să vorbească astfel cu un altul..."


În istoria invectivelor s-au dezvoltat variate forme nuanţate. Putem menţiona calomnia, bârfirea, ameninţarea, instigarea la ură, defăimarea, umilirea, intriga, precum şi faptul că bătaia acompaniază deseori invectivele.



Bibliografie selectivă



Dr. GALGÓCZI László: Nyelvi agresszió. Elhangzott 2005. november 14-én Szegeden a Mindentudás Egyetemén.
EMSZT VIII. 987., 1116-1117..; uo. XII. 474-475.
Nők Lapja 16. 2010. április 21. 31.