Identităţi confesionale în epoca modernă timpurie

Publicare: 2010-11-18
Autor: SZEGEDI Edit
Categorie: istorie

Descrierea articolului



Formarea identităţii confesionale este rezultatul Reformei protestante, al Reformei catolice şi al Contrareformei. Deşi creştinismul Evului Mediu nu a fost unitar, deoarece pe lângă bisericile orientale şi occidentale au existat diverse comunităţi care s-au desprins din biserica oficială, precum husiţii sau valdensii, totuşi nu putem vorbi despre confesiuni religioase. Confesiunea, ca subgrup religios care se organizează pe baza unei mărturisiri de credinţă (în latină confessio) şi care are putere de lege în comunitatea în cauză, este caracteristică pentru creştinismul modern. La început, acest termen se referea la mişcările protestante desprinse din cea catolică, care şi-au organizat propria lor biserică, însă atât Biserica Catolică reînnoită prin Conciliul tridentin (1545-1562), cât şi cea Ortodoxă (de rit oriental) se numesc de asemenea confesiuni. Din acest punct de vedere, confesiunile cuprind şi comunităţile Reformei radicale, care au redactat o profesiune de credinţă pe baza căreia şi-au organizat viaţa.
Profesiunea de credinţă în sine nu este însă suficientă pentru formarea şi existenţa unei confesiuni. Confesiunile religioase au propriul lor sistem teologic, propria lor organizaţie ecleziastică, o etică socială şi politică proprie, pietatea lor specifică, considerându-se reprezentanţii unici, drept-credincioşi şi legitimi ai creştinismului. Ele încearcă să influenţeze şi să reformeze atât viaţa individuală, cât şi pe cea colectivă.


Deşi diferitele confesiuni au încercat să se delimiteze reciproc, s-a menţinut conştiinţa catolicităţii, adică acea convingere că - în ciuda faptului că (temporar) alcătuiesc numai o parte a creştinismului - totuşi reprezintă creştinismul însuşi. Din această cauză, în literatura protestantă modernă timpurie, Biserica Catolică a fost numită „romană" sau „papală", pentru a arăta că ea nu reprezintă întregul creştinism, nici măcar creştinismul occidental, ci doar o parte din el. În actul Confederaţiei Varşoviene, întocmită de către stările polone în 1573, această conştiinţă apare în forma cea mai radicală şi tolerantă: dissidentes de religione, ceea ce înseamnă diferiţi în credinţă - prin aceasta toate comunităţile religioase sunt considerate egale. Totuşi, diferenţa confesională era considerată în general ca un fenomen negativ: în cel mai rău caz era persecutată ca erezie, iar în cazul cel mai fericit era tolerată. Cu toate acestea, diferenţele dintre confesiuni nu erau nici pe departe atât de însemnate cum au susţinut mult timp istoricii religiilor, cu atât mai puţin în privinţa culturii politice.


Descriere


Atât în Transilvania, cât şi în mare parte a zonei Europei Centrale şi de Est, confesiunile s-au format ca urmare a unui proces îndelungat. De fapt, nici nu putem vorbi despre comunităţi religioase înainte de secolul al XVII-lea, când procesul de formare a confesiunilor (Konfessionsbildung) s-a încheiat în linii mari.


În Transilvania, Reforma protestantă s-a răspândit devreme, însă nu a căpătat formă instituţională decât în perioada 1540-1550. Reforma din Ardeal a început ca o mişcare supraetnică şi nu a încercat să se fixeze asupra unui anumit curent teologic, ci a încercat să realizeze un compromis teologic. Deşi răspândirea diferitelor orientări teologice a rupt unitatea Reformei, în pofida tuturor angajamentelor teologice, în anii 1560 controversele religioase aveau în continuare ca scop căutarea consensului.
În formarea identităţilor confesionale un rol decisiv a avut politica religioasă a Principatului. Cu toate că situaţia după Reformă era considerată un rău trecător, începând cu anii 1550 nici principii, nici Dieta nu au încercat să restabilească situaţia de dinainte de Reformă, nici măcar atunci când au încercat în mod vizibil să sprijine o biserică anume sau, dimpotrivă, să îngreuneze existenţa acesteia. Faimosul articol dietal din 1568 de la Turda nu s-a referit la confesiuni - deoarece acestea erau încă în curs de formare -, ci la libertatea propovăduirii, precum şi la autoritatea comunităţii ecleziastice în chestiuni bisericeşti. Situaţia juridică a comunităţilor religioase a fost stabilită prin decret de către Dieta din 1595, care a instaurat sistemul religiilor (confesiunilor) recepte, cuprinzând Bisericile Catolică, Reformată, Evanghelică şi Antitrinitară/Unitariană. Situaţia juridică a acestora nu putea fi schimbată, pe când existenţa religiilor tolerate depindea de bunăvoinţa puterii politice. Biserica Ortodoxă a aparţinut categoriei religiilor tolerate. În acelaşi timp Dieta a interzis stăpânilor domeniali să-şi impună credinţa iobagilor.


Procesul de formare a confesiunilor s-a încheiat în secolul al XVII-lea, când diferitele biserici au renunţat la teologia mediatoare. Cu toate că bisericile protestante proaspăt formate au încercat să se delimiteze, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea aşa-numitele teologii mediatoare (inspirate de Melanchthon), numite şi teologii cripto-calviniste, au avut un rol determinant.


Liniile de demarcaţie dintre confesiuni s-au format în mare în cursul secolului al XVII-lea, mai ales în Secuime, mai întâi între reformaţi şi unitarieni, apoi între reformaţi şi catolici. Comunităţile protestante, în principal cele reformate, erau predominante în scaunele Mureş şi Arieş, în timp ce Trei Scaune şi Odorhei au rămas eterogene din punct de vedere confesional: comunităţile aşezate la sud şi la vest de Târgu Secuiesc şi Odorheiu Secuiesc sunt în mare parte protestante, cele din est şi din nord sunt catolice. Ciucul, Caşinul şi Giurgeul au rămas zone catolice.


Pe Pământul Crăiesc Sinodul din 1615 a pus capăt evoluţiei spre calvinism, care caracteriza sinoadele din anii 1578, 1605 şi 1607. Cu toate acestea, până la mijlocul secolului al XVII-lea au mai existat comunităţi cripto-calviniste în capătul estic al teritoriului. Pe Pământul Crăiesc însă, atât maghiarii (cu excepţia celor din Orăştie şi Ocna Sibiului), cât şi bulgarii erau luterani. În comitate, saşii care trăiau în iobăgie şi nu aparţineau naţiunii săseşti făceau parte din Biserica Luterană, fiind sub jurisdicţia episcopului (superintendentului) din Biertan.


Maghiarii, asemenea secuilor, au aparţinut mai multor confesiuni. În cursul secolului al XVII-lea reformaţii au reuşit să devină majoritari faţă de unitarieni, cu sprijinul principilor reformaţi, atât în comitate, cât şi în scaunele secuieşti (cu excepţia celor catolice). Totuşi, în această epocă nici biserica reformată, nici cea unitariană nu era „biserică maghiară". Deoarece Biserica Româno-Calvină încetase să mai existe, credincioşii acesteia au fost puşi, asemenea ortodocşilor români, sub autoritatea superintendentului (episcopului) reformat. Mica nobilime din Haţeg, locuitorii români din oraşele Orăştie, Caransebeş şi Lugoj erau reformaţi, dar şi în comunităţile ţărăneşti din Partium, mai ales în Bihor, se găseau credincioşi reformaţi. La Cluj exista o parohie reformată săsească din anul 1620.
Biserica Unitariană din Cluj avea enoriaşi maghiari şi saşi care, începând din anul 1568, foloseau pe rând biserica parohială după sistemul parităţii anuale. Pentru unitareni, epoca principilor reformaţi a fost o perioadă de declin. În 1638, Biserica Unitariană a fost silită să accepte dogme care contraziceau doctrinele sale, a fost supusă autorităţii Dietei alcătuite în majoritate din reformaţi, precum şi cenzurii principelui reformat, punându-se astfel capăt caracterului deschis al teologiei sale. Totodată, Clujul majoritar unitarian a fost constrâns să-i primească pe reformaţi în consiliul local.


Biserica Catolică a căzut victimă Reformei religioase, dar - în mod paradoxal - şi încercărilor contra-reformatoare din epoca lui Basta. Dacă în urma Reformei şi-a pierdut majoritatea credincioşilor, organizarea ecleziastică şi o mare parte a bisericilor şi mănăstirilor, epoca Basta a compromis activitatea de restaurare a principilor din dinastia Báthori (aşezarea iezuiţilor, înfiinţarea Colegiului Iezuit de la Cluj). În timpul Principatului catolicismul era, cu excepţia scaunelor secuieşti estice, o biserică de diasporă, a cărei activitate a fost supusă constrângerilor. Deoarece nu a avut ierarhie, reprezentarea ei a fost preluată de laici, care s-au unit în aşa-numitul Status catholicus.


Biserica Ortodoxă a avut doar un statut tolerat. După ce István Báthori, sub semnul restauraţiei catolice, nu a mai sprijinit episcopatul româno-calvin, ci a insistat asupra dezvoltării ierarhiei ortodoxe, mitropolitul de Alba Iulia a ajuns în fruntea Bisericii Ortodoxe. Sub domnia principilor reformaţi însă, superintendentul reformat a vizitat deopotrivă comunele ortodoxe şi pe unitarienii din Trei Scaune, în ambele cazuri încercând să impună dogmele reformate.


În Transilvania, confesiunile şi-au elaborat propriile forme de pietate. În ciuda tuturor diferenţelor teologice, în secolul al XVII-lea confesiunile protestante au preluat şi încorporat în practica lor religioasă o mare parte din tradiţia de dinaintea Reformei. Acest lucru s-a manifestat în cea mai mare măsură la luterani, însă elemente de proveninţă catolică se găsesc şi la reformaţi şi unitarieni. De exemplu, picturile murale au fost acoperite cu var numai după 1630, iar operele liturgice inspirate din moştenirea de dinaintea Reformei au fost folosite până la începutul secolului al XVIII-lea. În catolicismul din Ardeal au jucat un rol important laicii, nu numai în activitatea lor ca reprezentanţi ai bisericii, dar şi în viaţa liturgică. Din cauza lipsei de preoţi, în locul acestora „licenţiaţii", adică laicii hirotonisiţi, au preluat o parte a pastoraţiei. O caracteristică a catolicismului din Secuime a fost prezenţa preoţilor căsătoriţi, celibatul fiind introdus doar mai târziu, sub influenţa politicii religioase a epocii Habsburgice.



Bibliografie selectivă



Balázs Mihály: „A hit ... hallásból lészön". Vallásszabadság és bevett vallások (receptae religiones) Erdélyben a 16. században In Balázs Mihály: Felekezetiség és fikció. Tanulmányok 16-17. századi irodalmunkról. Budapest: Balassi 2006, 11-37.

Balázs Mihály: Elhúzodó felekezetiesedés és rendhagyó kátéirodalom. Az unitáriusok kátéról a kezdetektő1) a dézsi komplanációig In Balázs Mihály: Felekezetiség és fikció. 37-76.

Binder, Ludwig: Die Geistliche Universität. In Wolfgang Kessler (szerk.), Gruppenautonomie in Siebenbürgen. 500 Jahre siebenbürgisch-sächsische Nationsuniversität (Siebenbürgisches Archiv, Band 24), Köln-Wien, 1990, 45-63.

Binder, Ludwig: Grundlagen und Formen der Toleranz in Siebenbürgen bis zur Mitte des XVII. Jhs., Köln-Wien, 1976.

Bochkor Mihály: Az erdélyi katolikus autonomia. Kolozsvár, 1911.

Csepregi Zoltán: Die Auffassung der Reformation bei Honterus und seinen Zeitgenossen In Wien, A. Ulrich; Zach, Krista (szerk.), Humanismus in Ungarn und Siebenbürgen. Politik, Religion und Kunst im 16. Jahrhundert. (Siebenbürgisches Archiv, Band 37; Veröffentlichungen des Instituts für Deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, Band 93), Köln-Weimar-Wien, 2004, 1-18.

Daugsch, Walter: Gegenreformation und protestantische Konfessionsbildung in Siebenbürgen zur Zeit Stefan Báthorys (1571-1584) In Weber, Georg/ Weber, Renate (szerk.), Luther und Siebenbürgen. Ausstrahlung von Humanismus und Reformation nach Südosteuropa. Köln-Wien, 1985, 215-229.

Ghitta, Ovidiu: Biserica Ortodoxă din Transilvania (Secolul al XVI-lea - a doua jumătate a secolului al XVII-lea). In: Pop, Ioan-Aurel; Nägler, Thomas; Magyari András (szerk.), Istoria Transilvaniei. Vol. II. (De la 1541 până la 1711), Centrul Cultural Român. Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, 2005, 263-279.

Juhász István: A reformáció kora a romániai protestáns egyházak kialakulásában. Református Szemle, 61(1968)1/2. 23-37.

Juhász István: A székelyföldi református egyházmegyék. (Erdélyi Tudományos Füzetek, 201), Kolozsvár,1947.

Szegedi Edit: Die Reformation in Klausenburg. In Wien, A. Ulrich; Zach, Krista (szerk.), Humanismus in Ungarn und Siebenbürgen. Politik, Religion und Kunst im 16. Jahrhundert. (Siebenbürgisches Archiv, Band 37; Veröffentlichungen des Instituts für Deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, Band 93), Köln-Weimar-Wien, 2004, 77-88.

Szegedi Edit: Reforma în Transilvania. Constituirea identităţilor confesionale. Confesionalizarea. In: Pop, Ioan-Aurel; Nägler, Thomas; Magyari András (szerk.), Istoria Transilvaniei. Vol. II. (De la 1541 până la 1711), Centrul Cultural Român. Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, 2005, 237-262.

Szegedi Edit: Die katholische Autonomie in Siebenbürgen. Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 27 (2004),2, 130-142

Szegedi Edit: Konfessionsbildung und Konfessionalisierung im städtischen Kontext. Eine Fallstudie am Beispiel von Kronstadt in Siebenbürgen (ca.1550-1680) In Berichte und Beiträge des Geisteswissenschaftlichen Zentrums Geschichte und Kultur Ostmitteleuropas an der Universität Leipzig, 2006. Heft 2: Konfessionelle Formierungsprozesse im frühneuzeitlichen Europa. Vorträge und Studien, Leipzig 2006, 126-297.

Zach, Krista: Politische Ursachen und Motive der Konfessionalisierung in Siebenbürgen In Wien, Ulrich A.; Leppin, Volker (szerk.), Konfessionsbildung und Konfessionskultur in Siebenbürgen in der Frühen Neuzeit. Stuttgart, 2005, 57-71.

Teutsch, Friedrich: Geschichte der ev. Kirche in Siebenbürgen, I., Hermannstadt, 1921.

Wagner, Ernst: Die Pfarrer und Lehrer der Evangelischen Kirche A.B. In Siebenbürgen, Bd. I. Von der Reformation bis zum Jahre 1700, (Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens, Bd. 22/I), Köln-Weimar-Wien, 1998.