trimite prin


Biserica reformată de pe strada Kogălniceanu, Cluj-Napoca
Publicare:  2010-05-14
Ultima actualizare:  2010-05-14
Autor:  Weisz Attila
Date despre monument
Adresa: strada Kogălniceanu nr. 16
Cod: CJ-II-m-A-07380
Datare: 1490–1503, refaceri 1638–1646

Date istorice

Primul document care se referă la biserica conventului franciscan observant (actuala biserică reformată de pe strada Kogălniceanu) a fost emis de primarul Clujului în 1486, menţionând fondarea conventului iniţiată de regele Matia Corvinul (1458–1490). În 1487 cancelaria regelui emite o diplomă referitoare la parcela mănăstirii aleasă de consiliul oraşului, dar încă neeliberată de vechii proprietari. Cel mai important document referitor la construirea bisericii (1490) menţionează sprijinul financiar al regelui (furnizat prin cămara de sare din Turda), începerea lucrărilor, dar şi un anumit frater Ioannes, trimis de rege la Cluj pentru conducerea anumitor lucrări, nespecificate. Figura fratelui Ioannes este una controversată, unii îl văd chiar ca arhitectul bisericii (şi al conventului), alţii mai degrabă ca un fel de administrator-supraveghetor al construcţiilor . După moartea regelui Matia Corvinul construcţiile nu s-au oprit, regele Vladislav I. în 1494 emite o nouă diplomă pentru finanţarea lucrărilor. În 1503 biserica franciscană este menţionată ca şi existentă.

În zidirea bisericii pot fi distinse două faze de construcţie, corul şi nava prin mici diferenţe stilistice şi constructive (glaful ferestrelor, formarea menourilor, apariţia semnelor de lapidar, etc.), însă cauzele schimbării acestor faze nu pot fi identificate. Se poate presupune că a avut loc o schimbare de proiect (sau chiar de „proiectant”), care a condus şi la schimbarea concepţiei stilistice. Detaliile corului (consolele, profilatura arcului de triumf) au analogii din anii 1480, iar cele ale navei (profilatura soclului, lipsa vârfurilor de menou, etc.) deja dispun de analogii databile în anii 1500–1510.

n anul 1556 franciscanii au fost alungaţi de conducerea protestantă a oraşului, iar altarele bisericii au fost distruse, parcela şi clădirile lor intrând în proprietatea oraşului. Înmormântările în jurul şi în interiorul bisericii au continuat şi în anii 1570, iar în 1577 a fost incizat o inscripţie în limba latină pe una dintre stâlpii angajaţi ale navei.

În 1579 la intervenţia principelui Ştefan Báthory (1571–1586, din 1576 regele Poloniei) oraşul a cedat fostul convent franciscan ordinului iezuit în vederea fondării unui colegiu. În mod sigur aşezarea iezuiţilor de către principele catolic în oraşul locuit în majoritate de adepţii unitarianismului, a urmărit întărirea poziţilor bisericii catolice. Iezuiţii au instalat nişte altare provizorii, respectiv au adunat de la cetăţenii oraşului piesele altarelor vechi ale bisericii; concomitent au primit de la principe o serie de obiecte liturgice valoroase. În 1579 iezuiţii au început activitatea de învăţământ în două săli de clasă, după anumite lucrări de construcţie. În 1580 arhitectul principelui face o inspecţie a clădirilor, după care iezuiţii au înaintat un raport la Roma, conform căruia din 8000 de forinţi poate fi refăcută mănăstirea şi se poate construi şcoala. Deoarece pe parcelă nu mai era loc şi pentru o nouă şcoală, au preluat terenul părăsit al clariselor. Printre obiectivele principelui a fost şi fondarea unei academii iezuite. În următorul an au avut loc, sub conducerea arhitectului italian al principelui, importante lucrări de reparaţii, şi s-au apucat şi de construirea şcolii pe parcela vecină. În luna aprilie a anului 1581 iezuiţii s-au mutat în fosta mănăstire benedictină din Cluj-Mănăştur, şi nu după mult timp s-a organizat şi festivitatea de deschidere a şcolii. O scrisoare din 1583 menţionează pe iezuitul Fra Massimo Milanesi (†1586), supraveghetorul lucrărilor de construcţie, care a luat parte şi la lucrările de proiectare ale ansamblului. În 1584 au fost finalizate proiectele claustrului şi cele ale seminarului, respectiv evidenţa cheltuielilor acestor construcţii, care au fost trimise în 1585 pentru aprobare la Ştefan Báthory şi la Roma. În acest sens nu se pare verosimil începerea lucrărilor înainte de 1588, când iezuiţii au fost expulzaţi prima dată din Cluj. Proiectul din 1584–85 s-a păstrat în Biblioteca Naţională din Paris, şi pe baza acestuia pot fi identificate câteva edificii existente ale complexului: biserica, vechiul claustru franciscan („colegiul”), respectiv şcoala pe fosta parcelă a clariselor, iar „seminarul” era încă în fază de proiect.

 

În 1595, într-o conjunctură politică internă mai favorabilă catolicismului, iezuiţii au revenit în Principat şi în Cluj, însă complexul de clădire existent în 1584 nu s-a mai dezvoltat în această perioadă destul de zbuciumată al războiului de cincisprezece ani. În anul 1603 cetăţenii unitarieni ai Clujului, încurajaţi şi de apropierea armatei principelui nou-ales, Moise Székely, au alungat garnizoana regală germană şi au devastat mănăstirea iezuiţilor. Mulţimea a dărâmat acoperişul bisericii, a distrus bolta navei, iar mobilierul interior, incluzând altare, statui sau monumente funerare a fost tăiată în bucăţi. După aceste evenimente, ruinele mănăstirii au fost demolate şi materialul lor a fost refolosit la diferite construcţii ale oraşului, biserica a servit ca depozit de fân, iar în locul clădirilor anexe au fost ridicate case noi. Stampa lui Georg Houfnagel din 1617, realizat pe baza vedutei Clujului din 1603(?) a pictorului flamand Egidius van der Rye surprinde tocmai această perioadă. Desenul arată în axa corului bisericii un acoperiş mai înalt decât a caselor din jur, care pare a fi şcoala iezuiţilor. Astăzi găsim foarte puţine detalii originare din perioada iezuită a complexului, ancadramentul de piatră al portalului renascentist sudic al bisericii fiind singurul element, care, pe baza unor analogii, pare să se dateze din această perioadă.

 

Înfăţişarea interioară a bisericii se datorează în cea mai mare parte lucrărilor de reabilitare din secolul al XVII-lea. În 1622 Dieta a acceptat propunerea principelui Gabriel Bethlen (1613–1629) de a dona claustrul din strada Kogălniceanu comunităţii reformate din Cluj, fără biserică la aceea dată. Principele favoriza astfel calvinii din Cluj – oraş cu populaţie majoritară de confesiune unitariană –, care s-au stabilit mai ales după asediul turcesc al cetăţii de la Oradea din 1598. Voinţa iniţială a principelui a fost şi fondarea unei academii în complexul de clădiri, dar chiar în acel an, înfiinţase respectiva instituţie, Collegium Academicum, la Alba Iulia.

 

Primele date despre reparaţii la biserică, din 1638 coincid cu oprirea lucrărilor de construcţie ale colegiului din Alba Iulia, care în mod clar este în legătură cu voinţa de restaurare a lăcaşului de cult şi de fondarea unui alt colegiu la Cluj al noului principe, Gheorghe Rákóczi I. (1630–1648). În 1638 s-au început lucrările acoperişului navei şi repararea turnului, se pare că în primăvara anului următor acoperişul era gata în cea mai mare parte (conducătorul lucrărilor era meşterul Georg Maurer). Biserica a fost sfinţită la Crăciunul anului 1641, dar unele lucrări importante au fost efectuate în următorul an: montarea bulbului turnului, al clopotelor şi decorarea acoperişului cu ţigle smălţuite. Cea mai importantă sarcină a reabilitării bisericii era reboltirea navei, realizată de meşteri din Kurlandia (principat pe teritoriul Letoniei şi Lituaniei de astăzi) chemaţi de principe. Se presupune, că în anul 1643 deja s-a finalizat construirea bolţii în reţea a navei. Noua boltire se sprijină pe stâlpii medievali, înălţaţi cu capiteluri noi, iar în colţurile navei au fost introduse, în axa celor vechi, console noi.

 

În 1646 sculptorul sibian Elias Nicolai a terminat lucrările de pietrărie ale amvonului bisericii, plăcile din alabastru, amplasate în parapet, fiind operele lui János Asztalos de Reghin, alias Hannes Lew Rehner. În literatura de specialitate mai veche, pe lângă Elias Nicolai mai apare şi numele pietrarului princiar, Benedict Mueck, despre care se presupunea că ar fi realizat postamentul, despre care mai nou s-a dovedit a fi tot opera lui János Asztalos de Reghin. În consecinţă, opera lui Elias Nicolai este doar structura amvonului şi chenarele plăcilor parapetului, iar detaliile sculptate aparţin tâmplarului clujean János Asztalos. Coronamentul amvonului din lemn de chiparos a fost confecţionat la Sárospatak de tâmplarul polonez al principelui, Stanislaiski, iar pentru pictarea integrală a amvonului s-a plătit 80 de forinţi pentru pictorii clujeni. Probabil în anii 1640 s-a montat şi ancadramentul renascentist al porţii nordice, în locul unei porţi mai vechi. Finalizarea lucrărilor reconstrucţiei bisericii a avut loc în anul 1647. Fiul principelui, Gheorghe Rákóczi II. (1648–1660) a iniţiat reparaţia mănăstirii cu scopul de a transforma în sediul colegiului reformat.

 

Turnul bisericii, care apare pe reprezentările istorice, a fost construită între 1708–1710, între 1721–1723 şi în 1727 au avut loc reparaţii la lăcaşul de cult, şi nu este exclus, ca boltirea actuală a culoarului, respectiv un fragment de decor mural pictat în camera nordică a turnului să se dateze de atunci. Între 1760–1762 s-a reparat din nou biserica şi s-au realizat porticurile din faţa intrărilor de nord şi de vest (demolate cu ocazia restaurării din anii 1950), respectiv mai multe tâmplării de uşi. În 1765 a fost amplasată orga bisericii, prima dată în cor, mai târziu pe o tribună de lemn din capătul vestic al navei. Ulterior această tribună a fost înlocuită cu o tribună mai modernă în cor. În 1794 dulgherul Anton Überlacher a reparat şarpanta.

 

Marele incendiu din 1798 a distrus clădirea colegiului, din care s-a păstrat doar peretele nordic cu cinci urme de ferestre şi cu un ancadrament monumental de poartă, o analogie a porţii castelului Kornis din Mănăstirea (1720); inscripţia 1762 de pe piatra de cheie pare a fi data unei renovări. Renovările bisericii, devastată de asemenea de incendiu, au durat cinci ani. Cei mai importanţi meşteri care au lucrat la reparaţii au fost Anton Türk şi Iosif Leder. În 1835 un alt meşter renumit al vremii, Gheorghe Winkler a efectuat lucrări de reparaţii la şarpanta acoperişului şi ale porticurilor. În 1875 au fost reparate ferestrele bisericii.

 

În secolul XX. au avut loc două intervenţii majore asupra monumentului, între 1909–1912 şi între 1958–1963. Prima campanie de restaurare a fost iniţiată de arhitectul István Möller în 1904 şi condusă de Kálmán Lux, iar săpăturile arheologice au fost efectuate de Béla Pósta şi Lajos Szádeczky. În 1911 a fost construită tribuna vestică de astăzi, şi a fost montat ancadramentul uşii de sacristie. Pe tribună s-a amplasat orga din secolul al XVIII-lea, care a fost transfirmată în orgă de concerte în anul 1907 de către renumita firmă de constructori de orgi din Pécs, Angster. În anii 1930 László Debreczeni şi Károly Kós au consolidat frontonul vestic al bisericii. În 1941 au fost puse în valoare detaliile de piatră sculptată din interior. Tot în 1941 au fost reînhumaţi cei doi principi Apafi şi soţiile lor în biserică (înmormântaţi iniţial la Mălâncrav), când Károly Kós a proiectat monumentul funerar al ultimilor principi ai Transilvaniei, amplasat în capătul corului.

 

Restaurările dintre anii 1958–1963 au fost conduse de Direcţia Monumentelor Istorice din Bucureşti, în colaborare cu Biroul Tehnic al Episcopiei Reformate, executarea lucrărilor fiind dirijată de Ludovic Bágyuj. Cu această ocazie a fost consolidată şarpanta şi turnul sudic, a fost completat turnul nordic, cornişa şi soclul bisericii, respectiv portalul vestic. Într-o fază ulterioară a fost renovată aripa nordică a porticului (cu reconstrucţiile de bolţi gotice) iar terenul la sud de biserică a fost denivelat şi amenajat, fără documentare arheologică corespunzătoare. Tot cu această ocazie, interiorul bisericii a fost revăruit, iar de pe exterior s-a îndepărtat total tencuiala şi s-a rostuit zidăria.

 

 


Descrierea edificiului

 

Conventul franciscan se afla în colţul sud-estic al incintei de apărare al oraşului medieval, nu departe de Turnul Croitorilor. Corpul bisericii, ce închidea dinspre nord complexul mănăstirii, se compune din navă de tip sală, cor şi turn în colţul exterior sudic al îmbinării acestor două spaţii, un plan tipic pentru bisericile ordinelor mendicante din Ungaria medievală. Corul alungit, poligonal este acoperit de patru travee de boltă în reţea, care se sprijină pe console cu decor geometric, dintre care se remarcă cea din colţul sud-vestic cu presupusa reprezentare a blazonului cu corb al regelui Matia Corvinul. Bolta stelată a navei, compusă din cinci travee, se sprijină pe stâlpi angajaţi marcanţi, frecvente în arhitectura goticului târziu, care micşorează anvergura arcelor dublou ale boltirii. După exemplul bisericii franciscane din Cluj, stâlpii angajaţi interiori s-au răspândit în Transilvania, şi se mai regăsesc la Dej (bis. ref.), Cluj (bis. dominicană, actuala franciscană), Tărpiu (bis. ort., fosta ev.), etc.. Acest tip de organizare a spaţiului interior (după nişte antecedente mai vechi) apare în arhitectura Ungariei medievale în jurul anului 1500, după influenţe sud-germane şi austriece.

 

Un alt element stilistic, caracteristic goticului târziu, este desprinderea şi încrucişarea elementelor de profilatură pe ancadramentele de la ferestrele corului şi la arcul de triumf, exemplul cel mai elocvent al acestui element fiind portalul vestic. Ancadramentul acestuia înconjoară un gol geminat, dotat original cu un timpan semicircular (cum indică şi amprenta timpanului). Baghetele încrucişate fin cioplite oferă un joc bogat de lumină-umbră. În colţurile superioare ale ancadramentului apare câte o figură de înger în scuturi heraldice, având în mâini însemnele suferinţelor lui Isus (bici, coloană, suliţă, etc.). Pe baza acestor însemne se presupune că pe cele trei console ale lintelului au fost amplasate personajele principale ale unui grup statuar reprezentând Răstignirea. Tipul de portal clujean, geminat cu baghete încrucişate, s-a răspândit în arhitectura transilvăneană, la Turda (bis. cat.), Mediaş (bis. cat.), Biertan (bis. ev.), Braşov (Biserica Neagră) şi Bistriţa (bis. ev.) găsindu-se exemplele cele mai elocvente ale acestui tip. Unii autori au încercat să dovedească originea transilvăneană a tipului de portal, însă ultimele cercetări au identificat arhetipurile acestora, în portalul Primăriei Vechi al oraşului Konstanz (Germania) din 1484 şi în portalul asemănător al catedralei localităţii respective. Tipul de boltă al corului are de asemenea origine sud-germană.

 

Clădirile conventului din sudul bisericii au dispărut în cea mai mare parte datorită evenimentelor din anul 1603. Conventul a fost construit după terminarea bisericii, pe baza unor informaţii din 1534 a fost sediul unei comunităţi importante de călugări, probabil cea mai numeroasă din Regatul Ungariei la aceea dată.
Din claustru s-a păstrat turnul sudic şi segmentul nordic al porticului, adosat faţadei sudice a navei şi transformat în culoar. Turnul a fost adosat ulterior bisericii, la parter are o boltă semicilindrică construită în anii 1640. Parterul turnului are patru uşi, trei având ancadramente gotice. Ancadramentul golului spre cor a fost recioplit la începutul secolului XX. Etajul turnului are de asemenea boltă semicilindrică, şi este străpuns, spre sud, de două ferestre cu ancadramente de piatră. Etajul al treilea al turnului a fost împărţit în două niveluri cu ocazia renovărilor dintre 1958–63, de aici se deschidea o arcadă semicirculară lată spre cor cu ancadrament de piatră (actualmente înzidit), care, după toate probabilităţile, a fost accesul spre tribuna unei orgi.

 

Structura aripei nordice a porticului urmărea şirul contraforturilor bisericii. Intrarea vestică a acestei aripi este cămăşuită de un zid mai modern în care s-a practicat uşa actuală, având un ancadrament cu colţuirle superioare evazate. Contrafortul al treilea şi al cincilea dinspre vest a fost reconstruit aproape în totalitate în 1862, respectiv în 1864. Porticul dispune de un singur nivel între contraforturile 1–5, şi între ultimele contraforturi culoarul a fost extins cu un etaj. Pe faţada sudică a porticului se deschid cinci ferestre la care s-au păstrat şi pornirile mulurilor originale. În traveea estică a aripei se mai vede un arc de descărcare, sub care a fost introdus ancadramentul baroc târziu al porticului sudic, demolat în 1959 cu ocazia restaurării.

 

Astăzi culoarul este despărţit de cele două contraforturi de secol XIX. În interiorul culoarului se observă soclul profilat al bisericii, existenţa aceastuia dovedind faptul că porticul a fost realizat ulterior, însă contraforturile şi ferestrele sudice ale bisericii au fost realizate în vederea îmbinării cu aripa nordică a porticului. Primele două travee vestice ale culoarului au bolţi semicilindrice, iar în următoarele două traveei au fost reconstruite după 1959 două bolţi gotice (una integral, cealaltă doar din nervuri) pe consolele aflate in situ, din nervurile medievale regăsite. Reconstrucţia nu a luat în considerare nici poziţia contraforturilor, nici a portalului renascentist târziu, respectiv nici nu se recunosc pe perete urmele arcelor boltirii originale. Bolta semicilindrică cu penetraţii a fost construită în cursul transformărilor de după Reformă, dar a fost parţial demontată de restaurările din secolul XX. În starea actuală a cercetărilor nu se poate reconstitui planimetria mănăstirii medievale.

 

Biserica păstrează şi o serie importantă de piese de mobilier. Masa Domnului, decorată cu embleme în tehnica intarsiei, a fost realizată în 1827, din comanda parohului Sámuel Szilágyi. În zona centrală a plăcii mesei se vede copia Cinei cele de Taină de Leonardo. Amenajarea interioară a palatelor principilor Transilvaniei s-a distrus aproape complet, de aceea sunt deosebit de valoroase piesele de mobilier ale bisericii, făcute la comandă princiară. Gheorghe Rákóczi I. comandase la Sighişoara şi la Bistriţa 16 bănci cu spătar şi 15 bănci simple, care astăzi sunt amplasate pe cele două laturi ale corului şi ale navei, mai multe dintre acestea fiind decorate cu muluri gotice şi cu reliefuri. Caracterul inconfundabil al interiorului bisericii este dat de bogata colecţie de epitafuri (plăci funerare comemorative) şi de blazoane mortuare. Blazoanele mortuare (nobiliare sau chiar burghezeşti) realizate în mai multe exemplare (şi în mai multe tehnici: relief în metal, textile, pictură) pentru o singură ceremonie de înmormântare, au jucat un rol foarte important în diferitele momente ale ceremoniilor funerare transilvane: au fost atârnate pe catafalc, au fost puse în sicriu, au fost expediate ca şi invitaţii la ceremonie, respectiv un exemplar a fost dat pentru expunere bisericii unde a avut loc înmormântarea. Cele mai vechi blazoane mortuare ale bisericii sunt reliefurile în metal găsite în 1911 în mormintele copiilor principelui Mihail Apafi (1664, 1666) iar cele mai noi sunt din secolul XX., care deja nu au fost folosite ca accesorii la înmormântări, ci doar ca obiecte ale reprezentaţiei personale sau familiale în biserică.

Bibliografie selectivă

A kolozsvári Farkas utcai templom címerei, Cu studiile lui ENTZ Géza és KOVÁCS András, Budapest – Kolozsvár, 1996.
PAPP Szilárd, A királyi udvar építkezései Magyarországon, 1480–1515. Budapest, 2005.
KOVÁCS András, Képfaragók és dekorátorok a 17. századi Erdélyben. In: Dolgozatok az Erdélyi Múzeum Érem- és Régiségtárából, I (XI), 2006, 163–178.
KOVÁCS András, PAPP Szilárd, SIPOS Gábor, A kolozsvári Farkas utcai templom történeti és művészettörténeti kutatása, Mss. 2007.

KOVÁCS András, A kolozsvári Farkas utcai templom és kolostor jezsuita korszaka, în: Erdély reneszánsza, I, Kolozsvár, 2009.