trimite prin


Fosta casă a lui Andreas Beuchel, Bistriţa
Publicare:  2010-10-25
Ultima actualizare:  2011-02-05
Autor:  P. Kovács Klára
Date despre monument
Adresa: Piaţa Centrală nr. 30.
Cod: BN-II-m-A-01465
Datare: sec. XV–XVI, transformări din sec.XVIII–XIX.

Date istorice

Pe parcela de pe colţul sud-estic al pieţei centrale a oraşului Bistriţa investigaţiile arheologice au identificat urmele locuirii începând cu secolul al XIII-lea. Din această perioadă datează urmele unui atelier de prelucrarea pielii, care a fost înlocuit ulterior cu un atelier de fierărie. Pe locul acestor construcţii de lemn a fost ridicat la finele secolului al XV-lea primul edificiu de piatră, care în faza iniţială, se pare, că nu avea etaj. Datele istorice referitoare la istoricul casei se înmulţesc semnificativ începând cu secolul al XVI-lea. Primul proprietar al imobilului menţionat în surse fusese Andreas Beuchel, membru al unei familii de cetăţeni înstăriţi din Bistriţa. El a achiziţionat casa în preajma anului 1520. Revenit în oraş după studii efectuate la Cracovia, Andreas Beuchel a parcurs o carieră importantă în conducerea urbei: şi-a început activitatea ca notar, în 1523 a fost ales ca jurat în sfatul oraşului, pentru ca ulterior, în 1525 şi 1526 să împlinească funcţia de jude primar al Bistriţei.

Cariera judelui a fost curmată însă brusc la finele anilor 1520. Implicat în conflictul dintre voievodul Moldovei, Petru Rareş, şi oraşul Bistriţa, Beuchel a ajuns să fie acuzat de înaltă trădare, drept urmare fiind decapitat în Piaţa oraşului în 1532. În 1533 casa sa din Piaţa Centrală, confiscată de către magistratul oraşului, i-a fost vândută lui Christian Pomarius. Peste câţiva ani moştenitorii judelui executat au redobândit imobilul în urma unui proces, în 1538 casa fiind vândută lui Johann Maurer. Zidarul şi pietrarul, probabil bistriţean de origine, lucrase anterior în Moldova la construcţia unei biserici patronate de către Petru Rareş. Prăbuşirea neaşteptată a edificiului aflat în construcţie l-a silit se pare pe Johann Maurer să revină în Transilvania, la Bistriţa, unde a achiziţionat fosta casă a lui Andreas Beuchel. Peste câţiva ani pietrarul a părăsit Bistriţa, mutându-se la Sibiu. În 1546 imobilul său bistriţean a fost confiscat de oraş contra datoriei lui Maurer către voievodul Moldovei, iar în 1549 a achiziţionat-o Paul Budaker. În 1556, în urma unui proces îndelungat, Johann Maurer şi-a recâştigat dreptul de a răscumpăra imobilul, dar din păcate nu cunoaştem continuarea istoricului casei. După publicarea izvoarelor referitoare la procesul îndelungat pornit în urma prăbuşirii bisericii moldovene fundate de către Iohannes Murarius, casa din Bistriţa, care aparţinea odinioară meşterului a început să fie numită drept „casa Ioan Zidaru". Cu toate acestea ipoteza că meşterul pietrar, care fugea din faţa datoriilor sale, ar fi construit ceva în acest imobil pare foarte improbabilă.

 


Detaliile arhitecturale aparţinând epocii de trecere de la Gotic la Renaştere, identificabile în număr relativ mare în cazul clădirii, indică reamenajări masive datând din deceniile trei-patru ale secolului al XVI-lea. Ancadramentul din piatră al porţii carosabile, cu închiderea semicirculară şi muchiile teşite datează din acea perioadă, ceea ce indică faptul că şi gangul boltit al porţii a fost construit în deceniile menţionate, odată cu supraetajarea casei. Casa scărilor fusese amenajată, conform datelor consemnate de cercetarea de parament, în spaţiul îngust dintre sala de la parter şi demisol. Din moment ce bolţile sălii dinspre Piaţă se sprijină parţial pe zidul ce delimitează fosta casă a scărilor, deducem că sala respectivă a fost boltită doar după construcţia scărilor. Tot din prima jumătate a secolului al XVI-lea datează şi ancadramentele portalurilor din gangul porţii. Conform unei însemnări din arhiva oraşului care menţionează că Beuchel a zidit casa în cea mai mare parte din pietrele oraşului („zum grössten Teile aus städtischen Steinen erbaut hatte") indică construcţiile importante efectuate în perioada proprietarului amintit, între cca. 1520-1532. Proprietarii care l-au urmat au contribuit probabil la rândul lor şi ei la înfrumuseţarea imobilului, însă nu deţinem date mai exacte referitoare la acest aspect, iar în ceea ce priveşte detaliile arhitecturale ale clădirii, datarea exactă a acestora şi atribuţia lor în funcţie de proprietarii care s-au alternat relativ des în prima jumătate a veacului al XVI-lea, în lipsa surselor scrise este practic imposibilă.


Edificiul a suferit reamenajări de proporţii în secolele XVIII-XIX. Astfel, în veacul al XVIII-lea s-a construit bolta demisolului, şi probabil concomitent s-a delimitat şi nivelul mezaninului. Gangul porţii, care se întindea iniţial doar până la limita dinspre Piaţă a demisolului a fost prelungit până la adâncimea actuală. În aceeaşi perioadă s-a amenajat şi spaţiul boltit de deasupra gangului, de la etaj. Clădirea a fost prelungită apoi spre fundul parcelei tot în secolul al XVIII-lea, fiind create încăperi noi atât la parter cât şi la etaj. Casa scării actuale fusese amenajată în veacul al XIX-lea, iar în secolul trecut s-au schimbat majoritatea ancadramentelor de pe faţada laterală. Restaurarea de amploare din perioada anilor 1972-1976 a fost precedată de investigaţii arheologice şi cercetare de parament. În cursul restaurărilor s-au reconstituit două ancadramentele de ferestre renascentiste la etajul faţadei laterale, tot atunci fiind montate la etaj şi trei ancadramente de uşi reconstituite în spiritul Renaşterii. În anii 1970 s-a pus în valoare şi uşa balconului de pe faţada principală, care fusese zidită anterior şi s-a reconstituit balconul, conform fragmentelor sculptate identificate în parament.


Descrierea edificiului

Clădirea situată pe parcela delimitată de Piaţa Centrală şi fosta uliţă a Poştei (azi str. Vasile Naşcu) se desfăşoară pe un plan în formă de „L", al cărui latură scurtă, respectiv faţada principală, are o lungime de 13 m. Faţada laterală a casei este mult mai lungă, planul acesteia fiind frânt spre ultima treime a frontului, indicând prelungirea ulterioară a aripii dinspre curte.


Casa prezintă patru niveluri: în spatele sălii boltite de la parter, la un nivel adâncit cu cca. 0,5 m, este demisolul care servea iniţial drept pivniţă, deasupra acestuia fiind intercalat un mezanin. Etajul se desfăşoară deasupra mezaninului şi al parterului. Faţada principală a casei este asimetrică sugerând în anumită măsură etapele consecutive de construcţie. Poarta ocupă axul din dreapta faţadei. Ancadramentul cioplit în piatră al acestuia, caracterizat prin închiderea semicirculară şi muchiile teşite este de factură renascentistă timpurie. Între cele două ferestre ale parterului zidul faţadei este străpuns de o poartă pietonală dreptunghiulară. Ancadramentul porţii, judecând după profilul acestuia, pare o reconstituire de secol XX, dar în acelaşi timp se explică greu şi funcţia originală a golului respectiv.


Poarta pietonală este flancată de câte o fereastră relativ joasă, încheiată în arc semicircular, cu ancadramentul de piatră, profilat în spiritul Renaşterii. Pervazul ferestrei din dreapta lipseşte. Lângă deschiderea acesteia remarcăm un fragment dintr-un ancadrament de fereastră gotică, decorată odinioară cu muluri, care aparţinea fără îndoială primei faze de construcţie. Încăperea amplă de la parterul casei de la finele secolului al XV-lea era luminată aşadar de două ferestre de acest gen. Deducem apoi din înălţimea ferestrei fragmentare că încăperea respectivă era neboltită în prima fază.
Faţada etajului este marcată la rândul ei tot de 4 deschideri, dintre care însă doar fereastra din dreapta este în ax cu deschiderea corespunzătoare de la parter. Cele trei ferestre prezintă ancadramente de piatră, pătrate, împărţite prin două menouri şi o traversă în şase foi. Profilul cadrelor exemplifică stilul de tranziţie de la Gotic la Renaştere: desenul profilului se întoarce în unghi drept spre golul deschiderii, în timp ce baghetele se intersectează la colţuri. Traversele şi menourile au fost restaurate sau schimbate ulterior.


Cum menţionasem şi mai devreme, balconul de la etaj a fost reconstituit în anii 1970 conform fragmentelor sculptate identificate în parament. Cel original se sprijinea tot pe patru console din piatră, dar avea probabil parapetul din lemn. Parapetul traforat actual este aşadar rezultatul intervenţiilor secolului trecut. În cursul restaurărilor menţionate s-a redeschis şi uşa balconului. Ancadramentul acestuia cioplit din piatră şi neprofilat, cu lintelul pe console, este o variantă foarte simplificată a analogiilor sale gotice, astfel că pare să dateze din prima treime a secolului al XVI-lea.


Dispoziţia golurilor pe faţada laterală pare total întâmplătoare, fapt datorat în primul rând intervenţiilor secolului trecut. Doar ancadramentele mai mici par a fi originale, în timp ce ferestrele cu închiderea în segment de cerc, precum şi acelea dreptunghiulare de la mezanin şi etaj datează din prima jumătate a secolului al XX-lea. Cele două ancadramente de piatră dinspre Piaţă, de la etaj, au fost confecţionate după modelul originalelor renascentiste în cursul restaurărilor din anii '70. Acoperişul în trei ape este învelit cu ţigle.


Încăperea dinspre Piaţă de la parter poartă bolţi în plasă cu ogive de cărămidă, care pornesc de pe şase console tronconice, treptate, respectiv ogivele de la jumătatea laturilor lungi ale sălii se desprind direct din perete. Acest tip de boltă se poate data în preajma anului 1520, fiind contemporană cu ferestrele semicirculare de pe faţadă. Uşa ce duce în această sală din gangul porţii prezintă un ancadrament tipic pentru îmbinarea elementelor stilistice gotice cu cele renascentiste (sprânceana este renascentistă, în timp ce baghetele ancadramentului se intersectează la colţuri în mod caracteristic cadrelor gotice) datând astfel tot din prima treime a veacului al XVI-lea. Un ancadrament de piatră, simplu, dreptunghiular duce din sala boltită în demisol. Acesta din urmă a fost boltită în secolul al XVIII-lea cu calote boeme din cărămidă, care se sprijină fie pe stâlpii din centrul sălii, respectiv pe arhivoltele construite în faţa zidurilor originale.


Bolta semicilindrică a gangului porţii este străpunsă de penetraţii în dreptul deschiderilor. Prima deschidere duce, cum menţionasem mai devreme, în sala boltită, în timp ce a doua - caracterizată de un ancadrament renascentist, dreptunghiular - ducea în casa scării amenajată odinioară între parter şi demisol. În ultima porţiune a gangului porţii, spre stânga este o uşă cu ancadramentul semicircular, cu muchiile teşite, care duce în demisol.


Tot din gangul porţii porneşte şi scara modernă ce asigură comunicarea între parter-mezanin-etaj. Mezaninul, recompartimentat ulterior în repetate rânduri, este acoperit parţial de bolţi baroce din secolul al XVIII-lea, şi parţial de planşee de bârne. La etaj, în spaţiul dinspre faţada principală era probabil iniţial o singură sală, împărţită ulterior în două cu un zid perpendicular pe frontul principal. În aripa dinspre curte a clădirii, în braţul lung al planului „L", au fost amenajate iniţial două încăperi de locuit care comunicau între ele. Acestea se accesează în zilele noastre de pe un mic pridvor modern, cu trepte, aflat în holul boltit, amenajat în secolul al XVIII-lea în spaţiul de deasupra gangului porţii. În cursul restaurărilor din anii 1970 au fost montate copii de ancadramente profilate în spiritul Renaşterii(?) la toate cele trei intrări din holul amintit. Cu excepţia holului, încăperile de la etaj sunt neboltite. Accesul încăperilor dinspre curte, alipite casei ulterior, în veacul al XVIII-lea, este asigurat la etaj de către un foişor.


Casa descrisă constituie un monument cheie în evoluţia arhitecturii civile premoderne a Bistriţei, aceasta marcând trecerea de la arhitectura gotică la cea renascentistă.


Bibliografie selectivă
Schuller, Richard, Andreas Beuchel. Ein Beitrag zur Bistritzer Stadtgeschichte in dem Zeitalter des Thronstreites zwischen Ferdinand I und Zápolya, în „Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde", XXIII, 1890, pp. 5-72.
Orăşanu, Ana Maria, Une maison patricienne de Bistritza au XVI-e siecle. „La maison de Ion Zidaru", înRevue roumaine d'histoire", XI, 1976, 1, pp. 57-69.
Dahinten, Otto, Beiträge zur Baugeschichte der Stadt Bistritz, în „Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde", L, 1941-1944, pp. 77-79.
Entz Géza, Erdély építészete a 14-16. században, Kolozsvár, 1996, p. 186.
Mândrescu, Gheorghe, Renaissancestil in der Bistritzer Architektur, Cluj, 2004, pp. 35-50.
Gaiu, Corneliu - Duda, Vasile, Topografia monumentelor din Municipiul Bistriţa. Centrul istoric, Cluj-Napoca, 2008, pp. 73-75.