trimite prin


Biserica reformată, fosta evanghelică, Lechinţa
Publicare:  2012-01-23
Ultima actualizare:  2012-01-23
Autor:  Weisz Attila
Date despre monument
Adresa: Lechinţa nr. 222, judeţul Bistriţa Năsăud
Cod: BN-II-a-A-01664
Datare: secolul al XIV-lea, sfârşitul secolului al XV-lea

Date istorice

Localitatea importantă din valea pârâului Lechinţa, cu aceeaşi denumire, apare în datele istorice prima dată în anul 1285, cu numele Lekicencha, ca şi o moşie vândută lui Hermann, fiul lui Hermann de Fata, magistrul spitalului de la Bistriţa, de către Dominicus fiul lui Nicolaus şi Nicolaus fiul lui Zegheu. După puţin timp Hermann vânduse proprietatea lui Mátyás, fiul lui Omode. Parohia din Lechinţa - care aparţinuse de decanatul bistriţean al arhidiaconatului superior de Dăbâca - apare în registrele decimelor papale din anii 1334 şi 1335, pe baza căruia parohul Johannes plătise 24 de groşi. În 1354 parohul de Lechinţa a fost Blasius, şi probabil tot el este menţionat şi în 1380. În 1434 parohul a fost Petrus Nowak, doctor în drept eclesiastic şi canonic de Alba Iulia. În 1452 dascălul parohiei, Sigismund deplânge faptul că din neglijenţa curatorului parohiei, Georgius Schwgeler, prin fereastra sacristiei au fost furate două potire şi o cruce. Întâmplarea nefericită pare destul de incredibilă luând în seamă îngustimea ferestrelor gotice ale sacristiei, şi nu este exclus că aceasta a fost reconstruită total pentru evitarea evenimentelor asemănătoare. În acest document este menţionat şi hramul bisericii, Sf. Bartolomeu. În anul următor, 1453, la porunca regelui Ladislau al V-lea (1446-1457) capitlul de Ardeal introduce pe Ioan de Hunedoara în proprietatea oraşului Bistriţa şi a unor localităţi aparţinătoare, între altele Lechinţa, Dipşa şi Tărpiu, devenind astfel patronul bisericilor de aici. În 1459 Stephanus din Iclod va fi directorul parohiei din Lechinţa. În 1471 este menţionat parohul Gasparus. În 1472 regele Matia Corvinul (1458-1490) conferă oraşului Bistriţa dreptul de patronat al localităţilor Dipşa, Lechinţa şi Dumitra, donaţia fiind confirmată şi de regele Vladislav al II-lea (1490-1516). Aceste informaţii ne indică influenţe artistice bistriţene, şi faptul că arhetipurile elementelor decorative ale bisericii de la Lechinţa provin de la Cluj, ne îndeamnă la noi cercetări în privinţa goticului târziu ardelean. În 1526 apare într-un testament parohul de la Lechinţa, însă fără nume.

 

 


Între 1554-1565 parohul - deja luteran - de Lechinţa a fost umanistul Christian Pomarius. Despre evenimentele care au afectat biserica în următoarele secole dispunem de puţine informaţii. În secolul al XVIII-lea navele bisericii au fost reboltite, iar spaţiul navei laterale a fost separat printr-o tribună. La sfârşitul secolului al XIX-lea interiorul corului a fost reamenajat, a primit altar şi mobilier bisericesc nou. În anii 1956-1957 zidul de incintă şi turnul a fost reparat cu sprijin financiar din partea statului. La data de 8 august 1999 biserica a fost predată de comunitatea săsească împuţinată bisericii reformate din localitate, care nu dispunea de lăcaş de cult. Comunitatea reformată încearcă din resursele sale foarte limitate întreţinerea bisericii - în care mobilierul liturgic a fost păstrat la locul original integral -, nu demult sacristia a fost acoperită cu ţigle noi.

Descrierea edificiului

Biserica fortificată din Lechinţa domină dealul de lângă centrul localităţii. Zidul de incintă construită din piatră are un plan neregulat, ovoidal, cu guri de tragere pentru puşti, zidurile sale sprijinite şi prin contraforturi prezintă numeroase lipsuri. Într-una din gurile de tragere s-a amplasat tabla de comemorare a unei reparaţii din 1772. În partea sudică a cetăţii se ridică turnul monumental, cu plan pătrat, zidul de incintă se racordează în axa pereţilor. Colţurile turnului sunt construite din blocuri fasonate de piatră, pe suprafeţele sale se pot observa mai multe goluri înzidite, iar sub coiful turnului se observă o galerie de lemn. Clopotul cel mare datează din secolul al XVIII-lea, cele două mai mici au fost turnate în anul 1923, la Sibiu. Orologiul este din 1861. Nu departe de turn se deschide intrarea actuală al incintei.


În mijlocul incintei se ridică una dintre cele mai mari şi cele mai importante biserici gotice ale regiunii. Volumetria bisericii este una inedită: la nava de tip sală, relativ scurtă, dar lată, se racordează dinspre est corul poligonal mai îngust. Sacristia corului este etajată, iar nava prezintă o extindere medievală în formă de navă laterală. Este interesant faptul că peretele vestic al sacristiei se racordează la zidul navei printr-o jumătate de fronton, iar zidul estic are închidere orizontală. Corul este mai scund decât nava, peretele estic al sacristiei are aceeaşi înălţime cu corul, iar nava laterală este mai scundă decât sacristia. Bolţile medievale ale navei principale şi ale celei laterale sunt indicate de contraforturi, pe baza cărora se poate deduce, că au avut bolţi în câte trei traveei. Se pare că contraforturile navei, chiar dacă sunt medievale, nu aparţin primei faze a bisericii.

 

 


Pe faţada vestică a bisericii se observă foarte bine faptul, că nava laterală este o extindere ulterioară. În axa de mijloc a faţadei navei se deschide intrarea principală originală a bisericii, care datează probabil de la începutul secolului al XV-lea, când au fost des folosite formele de închidere mai inedite. Profilatura bogată a ancadramentului semicircular de piatră are caracter gotic. În axa portalului se observă o nişă semicirculară, probabil urma unei ferestre care lumina tribuna vestică; fereastra circulară de deasupra s-a deschis probabil din pod. Fereastra înzidită are o mulură gotică interesantă, formând o reţea. Soclul faţadei navei principale se continuă la o cotă mai ridicată şi pe nava laterală.

 

Pe latura sudică a navei, în intercolumniul de mijloc se deschide unica intrare în folosinţă a bisericii, cu un ancadrament ogival şi gol dreptunghiular, cu colţurile superioare rotunjite. Acest ancadrament pare a fi contemporan cu cel al intrării de vest. Nu este exclus că în luneta astfel formată original era încastrată un relief medieval, cel puţin aşa sugerează planul adâncit al lunetei. Pe lintelul portalului se vede o consolă goală, care probabil purtase o statuie. Fereastra ogivală din axa portalului are o mulură simplă, dar cu rezolvare de înaltă calitate. Celelalte două ferestre ale navei sunt asemănătoare.

 

Profilatura superioară a soclului foarte înalt aproape a dispărut din cauza intervenţiilor ulterioare, mai există şi cornişa simplă, cioplită în piatră. Contraforturile sunt articulate de câte un singur picurător. Cele trei ferestre ale corului sunt asemănătoare cu cele ale navei, având diferenţe mici, dar importante, de exemplu la profilaturi. Contraforturile corului au câte două picurători, la fel şi contrafortul estic al navei, care susţine arcul de triumf şi din punct de vedere structural aparţine de cor. Îngroşarea peretelui care se observă la joncţiunea corului cu nava indică perioade diferite de construcţie pentru aceste două spaţii, însă fără cercetări de parament este foarte greu de decis, care este mai timpurie. Ferestrele sacristiei au formă mai inedită, cu lintel pe console, foarte înalte dar înguste. Este interesant şi destul de rar golul de evacuare dinspre nişa lavabo, lavoarul medieval din sacristie.

 

Faţada navei laterale este simplă, cu o intrare în axa de mijloc, având un ancadrament medieval de piatră profilată prin teşirea muchiei. Pe cele două laturi se mai deschid două ferestre ogivale simple, cu mulură (mulura ferestrei vestice se pare că este acoperită de o plombă de tencuială).


La capătul vestic al navei spaţioase se află o tribună zidită, construită probabil în secolul al XIX-lea, cu fragmentele unei orgi neogotice. Pe stâlpii angajaţi şi pe consolele marcante de colţ ale navei se sprijină o boltă semicilindrică cu penetraţii. Se recunoaşte foarte uşor faptul că bolta construită din cărămidă este ulterioară faţă de stâlpii angajaţi masivi şi de console. La zona de capitel a stâlpilor se observă porniri de nervură cioplite în piatră, la fel şi la consolele din colţurile vestice (consolele estice sunt acoperite de tencuiala barocă). Acestea sunt urmele unei boltiri gotice demontate, care urmăreşte tipul boltirii bisericii reformate de pe strada Kogălniceanu, Cluj, şi în zonă se mai regăseşte la bisericile din Dej, Tărpiu, şi probabil la Dipşa (sub tencuiala barocă). Bolta actuală are un valoros decor de stuc din perioada barocului târziu. Amvonul zidit din colţul sud-estic a primit un decor elegant asemănător.

 

Spre nava laterală se deschid trei arcade ogivale. Pe stâlpii arcadelor se observă faptul că stâlpii angajaţi ai bolţii gotice târzii ale navei au fost construite ulterior, deci bolta a fost mai târzie decât lărgirea navei spre nord. Spaţiul navei laterale gotice a fost separat cândva în secolul al XVIII-lea cu o tribună, care are între arcade trei parapete arcuite, cu suprafaţa bogat decorată cu stuc. Zona de sub tribună şi tribuna sunt acoperite cu boltă în cruce din secolul al XVIII-lea. Menţionăm faptul că bolta superioară se sprijină pe consolele originale gotice, cioplite în piatră. De aici se deschide etajul sacristiei acoperit cu boltă semicilindrică.


Arcul de triumf între navă şi cor este ogival. Montanţii arcului de triumf sunt bogat profilaţi, iar capitelurile au un decor frumos: cel nordic este ornat cu măşti de frunze, cel sudic cu friză mai simplă de frunze. Din păcate decorul este acoperit de văruială groasă. Aceste detalii au fost cioplite cândva în cursul secolului al XIV-lea, dar pentru o datare mai precisă este nevoie de o analiză mai atentă a analogiilor. Arcul nu este profilat, şi nu este exclus că aparţine deja de o fază gotică ulterioară. Bolta în două traveei a corului în mod sigur este ulterioară faţă de arcul de triumf din secolul al XIV-lea. Nervurile canelate pornesc cu teşitură din pereţi, fără consolă; cheile de boltă sunt decorate cu trandafiri având cinci petale foarte frumos cioplite. Chei de boltă asemănătoare - dar mai exigente - apar în refectoriul gotic târziu al mănăstirii dominicane din Cluj şi la bolta tribunei vestice a bisericii Sf. Mihail din Cluj (aici putem menţiona şi faptul că şi biserica dominicană a avut o boltă sprijinită pe stâlpi angajaţi). Datarea exactă ale acestor detalii este încă incertă, cele mai probabile sunt anii 1480-1490. În corul bisericii ortodoxe (fosta evanghelică) din Dipşa găsim chei de boltă asemănătoare, şi clădirea este datată de inscripţia 1489. La Lechinţa bolta corului cel mai probabil este ulterioară faţă de pereţii laterali, dar pare a fi contemporană cu bolta dispărută, gotică târzie a navei.


Amenajarea interioară a bisericii dispune de mai multe piese valoroase. La deplasarea noastră nu am regăsit cristelniţa de piatră datată din 1494 şi nici mensa altarului medieval. În cor se ridică un altar înalt din epoca modernă, cu retablul flancat de coloane şi cu pictura sa centrală - opera din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de A. Dörschlag - reprezentând o tematică tipică luterană, Isus cu copilul. Pe predela altarului se vede Cina cea de taină, iar pictura superioară înfăţişează Învierea. Cele două strane din cor datează din 1884. Lângă altar se află o cristelniţă de marmură cu decor goticizant, care pe baza inscripţiei s-a realizat în 1889. În pavimentul corului se găsesc mai multe lespezi funerare, cea mai veche, monumentul unui preot, pe baza inscripţiei destul de şterse poate fi datat probabil în anul 1581, celelalte au fost cioplite la începutul secolului al XIX-lea. Sunt foarte importante băncile pictate din secolul al XVIII-lea ale bisericii, dintre care unele au chiar reprezentări figurative. Conservarea acestor piese de valoare este o prioritate a reabilitării bisericii.


Bibliografie selectivă
ENTZ Géza: Erdély építészete a 14-16. században. Kolozsvár, 1996. 39-40, 452.
Hermann FABINI: Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen. Hermannstadt, 2002. 423-426.