Autor: P. Kovács Klára
Cod: HR-II-a-A-12726
Datare: 1623-ante 1631, extinderi şi renovări în sec. al XVIII-lea
Cetatea Mikó din Miercurea Ciuc se află la marginea sud-vestică, dinspre Jigodin-Băi a oraşului. Teritoriul pe care fusese ridicată a fost rupt din hotarul satului Martonfalva de odinioară. Monumentul poartă numele patronului constructor al acestui castel fortificat, Francisc Mikó de Hídvég (1585-1635), supusul credincios al principelui Gabriel Bethlen. El a parcurs o carieră strălucită în slujba principelui care în 1613 l-a desemnat căpitan al scaunelor Ciuc, Gheorgheni şi Caşin. Ulterior, din 1622, Mikó a devenit membru al consiliului princiar şi tezaurar al Transilvaniei. Construcţiile castelului au debutat în perioada de după numirea sa în funcţia de căpitan scăunal, probabil doar în 1623. Funcţia principală a edificiului fusese aceea de reşedinţă nobiliară, rolul defensiv fiind doar unul secundar, drept pentru care este vorba de fapt de un castel fortificat. În izvoarele contemporane ansamblul apare şi sub denumirea de Mikóújvár (noua cetate Mikó).
Castelul de plan apropiat de pătrat, flancat de câte un turn în formă de bastion pe fiecare dintre colţuri a fost finalizat cu siguranţă înainte de 1631. Se pare însă că posesorul acestuia nu a petrecut prea mult timp în castel, atribuţiile sale din curtea princiară solicitându-l mai mult la Alba Iulia, unde deţinea un alt imobil, în care a şi decedat în 1635. Posesiunile sale au fost împărţite între văduva sa, Ana Pókai şi văduva fiului său, Iosif, Ilona Macskási. Castelul din Miercurea Ciuc i-a revenit în 1636 celei din urmă. În 1638 a intrat în posesia castelului Tamás Domokos, cel de-al doilea soţ al lui Ilona Macskási. La finele anilor 1650 în fruntea cetăţii îl găsim pe István Petki, care dobândit-o probabil în schimbul răscumpărării lui Domokos din robia tătarilor. În 1658 ginerele lui Petki, judele regesc István Lázár locuia în castel. În 1661 trupele turco-tătare au invadat scaunul Ciuc şi au incendiat castelul, pentru a-l pedepsi de Petki pentru nesupunerea sa faţă de Poartă.
Edificiul a rămas în ruine câteva decenii după acest eveniment sumbru. Doar după instaurarea regimului Habsburgic în Transilvania dispunem din nou de informaţii despre construcţii în Cetatea Mikó. Generalul imperial, contele Stephan Steinville, a dispus renovarea castelului, precum şi extinderea acestuia cu o incintă fortificată. Noua cetate urma să vegheze pasul Ghimeş şi să contracareze un eventual nou atac tătar din direcţia Moldovei. Prin construcţiile care au decurs în perioada anilor 1714-1716 s-a amenajat un val gros de pământ, dreptunghiular, dotat cu câte un bastion pe fiecare dintre colţuri, care înconjura castelul vechi de acelaşi plan. În faţa valului amintit s-a săpat un şanţ uscat, a cărui contraescarpă s-a zidit ulterior, iar în faţa şanţului s-a amenajat un drum acoperit, apărat de un şir de pari. Construcţia drumului acoperit, precum şi zidirea contraescarpei s-au prelungit până în anii 1730. Aceste prefaceri sunt prezentate în planul şi descrierea întocmite în 1735 de inginerul militar Iohann Conrad von Weiss. Acestea oglindesc detaliile transformărilor, ne înştiinţează despre depozitul de pulbere construit în vecinătatea bastionului sud-vestic, arătând de asemenea, că în castelul de odinioară s-a amenajat o cazarmă.
În 1750 inginerul militar, von Rebain a coordonat realizarea unor relevee noi despre castel şi cetate din care reiese că bastioanele exterioare de pe latura vestică nu fuseseră finalizate încă.
Odată cu înfiinţarea instituţiei grănicerilor secui, a crescut şi importanţa cetăţii, din 1762 în incinta acesteia rezidând însuşi comandamentul lor.
În vara anului 1773 împăratul Iosif al II-lea a vizitat edificiul, pe care l-a descris în jurnalul său ca fiind un castel mic, prevăzut cu patru bastioane mici şi înconjurat de un şanţ de apărare, respectiv de o incintă exterioară, mai amplă, încă neterminată la vremea respectivă. Castelul fusese folosit drept cazarmă şi în secolul al XIX-lea. În 1837 în incinta sa funcţiona şi o şcoală normală de băieţi.
În cursul revoluţiei din 1848-1849 cetatea a dobândit o importanţă deosebită, aceasta devenind unul din centrele organizării militare secuieşti. După înfrângerea revoluţionarilor, în iulie 1849 însă şi cetatea Mikó a fost ocupată de trupele imperiale, care s-au instalat în incinta acesteia.
Între 1887-1961 castelul îndeplinea în continuare funcţia de cazarmă. Diferite instituţii s-au succedat apoi în folosinţa sa, Muzeul Secuiesc al Ciucului mutându-se în acest edificiul doar în 1970. În urma acestui eveniment clădirile ansamblului au fost renovate sub conducerea directorului János Pál.
Castelul fortificat construit de Ferenc Mikó s-a păstrat până în zilele noastre, la fel şi turnuleţul porţii care constituia odinioară capul podului ce traversa şanţul exterior. Lucrările de fortificaţie ale incintei exterioare din secolul al XVIII-lea în schimb - ele fiind construite din materiale perisabile - au dispărut aproape fără urmă.
Planul castelului delimitează un dreptunghi (70 x 75 m), aripile clădirii fiind organizate în jurul unei curţi interioare aproape pătrate. Acestea sunt dotate cu câte un turn în formă de bastion pe fiecare dintre colţuri, iar faţadei vestice i s-a alipit ulterior un corp poligonal cu un singur nivel, depozitul de pulbere. Dispoziţia planimetrică a ansamblului reflectă tipologia castelelor renascentiste foarte îndrăgită în anturajul principelui Gabriel Bethlen. Această soluţie planimetrică îşi trage rădăcinile din arhitectura castelelor din Peninsula Italică, răspândirea ei în principat datorându-se probabil activităţii lui Giacomo Resti da Verna, arhitectului italian al lui Gabriel Bethlen. Faţadele exterioare ale castelului - exceptând aripa nordică - sunt marcate de un brâu median accentuat, din piatră. Turnurile de pe colţuri au soclul evazat, iar feţele lor prezintă câte două axe de goluri. Nivelul superior al turnurilor a fost amenajat odinioară drept nivel de apărare, fapt indicat de deschiderile pentru tunuri şi ambrazurile pentru arme de foc de calibru mai mic de pe faţadele lor. Poarta principală a castelului se află în axul central al faţadei estice. Deasupra ancadramentului de piatră tratat în rustica şi încheiat în arc semicircular al accesului carosabil este amplasată o tablă inscripţionată, care comemorează construcţiile executate în perioada domniei împăratului romano-german Carol al VI-lea (1711-1740). Turnuleţul porţii exterioare prezintă un ancadrament aproape identic, surmontat de o tablă comemorativă tot de la începutul secolului al XVIII-lea. Aripile estică, nordică şi sudică au un singur etaj, în timp ce aripa nordică - care, conform unui releveu, în 1970 nu era etajată - a fost supraînălţată ulterior cu două niveluri. Nu cunoaştem destinaţia încăperilor castelului în secolul al XVII-lea. În izvoarele istorice întâlnim doar menţiuni referitoare la Bastionul Aurit, precum şi la sufragerie. În bastionul sud-vestic a fost amenajată în 1730 o capelă, din decoraţia căreia se mai păstrează stucatura barocă modestă a tavanului. Faţada sud-vestică a bastionului este străpunsă de ferestre încheiate în arc frânt, probabil goticizante din secolul al XVIII-lea, sau neogotice din veacul următor. Aceste ancadramente „ca de biserică" urmau să atragă atenţia şi din exterior asupra noii funcţii. În încăperile clădirii actuale întâlnim o varietate foarte mare de sisteme de boltire: bolţile semicilindrice, sau semicilindrice cu penetraţii sunt cele mai vechi, în timp ce calotele boeme sunt rezultatul renovărilor din secolul al XVIII-lea. Această varietate, dar şi săpăturile arheologice au evidenţiat, că renovarea castelului din secolul al XVIII-lea a modificat semnificativ diviziunea interioară a aripilor castelului. Reşedinţa lui Mikó fusese înconjurată odinioară de un şanţ sec, umplut ulterior, în schimb pe latura sudică a cetăţii mai putem identifica şi în prezent urmele celui de-al doilea şanţ, cel care înconjura fortificaţia exterioară.
Cetatea Mikó reprezintă monumentul renascentist cel mai bine păstrat din Secuime. Cu câţiva ani în urmă au început săpăturile arheologice şi cercetarea de parament în castel, investigaţii care precedă lucrările de restaurare.
Orbán Balázs, A Székelyföld leírása,vol. II, Pest, 1869, pp. 24-26.
Borbély Andor, Erdélyi városok képeskönyve 1736-ból, în „Erdélyi Múzeum", 48/1943, nr. 2, pp. 197-215.
Kovács András, Szabályos alaprajzú, olaszbástyás várkastélyok Erdélyben, în Csetri Elek - Jakó Zsigmond - Sipos Gábor-Tonk Sándor (red.), Művelődéstörténeti tanulmányok, Bukarest, 1980, pp. 77-98.
Mihály Zita - Szőcs János, Csíkszereda. Mikó-vár, Kolozsvár, 1996. (Erdélyi Műemlékek, 14.)
Szőcs János, A Mikó-vár története, Csíkszereda, 2005.
Bozac, Ileana - Pavel, Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj-Napoca, 2007, vol. I.
Weisz Attila et alii, Száz erdélyi műemlék, Kolozsvár, 2007, pp. 76-78.