Autor: Pál Emese
Tradus de: Éva Dezső
Cod: HR-II-a-A-12745 HR-II-m-A-12745.01 – biserica HR-II-m-A-12745.02 – mănăstirea
Datare: Mănăstirea: cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Biserica: 1804–1876
Stabilirea la Şumuleu Ciuc a ramurii observante a ordinului franciscan a avut loc în anii 1440, după cum atestă bula papei Eugen al IV-lea, în care permite şapte ani de indulgenţă tuturor celor, care sprijină cu orice donaţie biserica aflată în construcţie la Şumuleu Ciuc, sau o vizitează în săptămâna sărbătorii vizitei Fecioarei la Elisabeta(2 iulie). Biserica gotică nouă avea inscripţionată pe faţada principală anul 1448, ca data terminării construcţiei. Descrierea acestei biserici apare în notele istoricului franciscan Leonard Losteiner, care a murit în 1826, deci a descris vechea clădire a bisericii înainte de demolare. Conform acestora, asemenea bisericilor mănăstireşti în general, ea dispunea de un cor alungit, iar singurul turn era amplasat pe latura sudică la întâlnirea navei cu corul. Pe faţada vestică era o frescă reprezentând Hristos pe cruce, flancat de Maria şi Ioan, pe lângă care apărea şi figura Sfântului Francisc. Despre interiorul bisericii nu dă detalii, în afara faptului că pe altarul principal se afla o cruce de mari dimensiuni. Biserica veche era amplasată pe lângă latura sudică a bisericii actuale, locul ei se poate identifica după cripta deschisă în 1732, păstrată până astăzi.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea biserica a fost supusă unei renovări ample, când s-a reamenajat şi spaţiul interior. În 1630, guardianul Miklós Somlyai a dispus tăvănuirea întregii biserici, şi pictarea şi poleirea acestuia de către pictorul Petraşcu. În acelaşi an el a comandat un nou altar principal de la tâmplarul Ádám Ferenc Gyergyóalfalui şi pictorul Daniel Szebeni. În 1647 vicarul György Ferenczi a dispus confecţionarea a două pridvoare, a unei tribune şi a pieselor de mobilier (scaune şi bănci). În 1649 se aduce din ţinutul Spiss (Slovacia) un tabernacol, iar din Tirnava (Slovacia) un altar de imitaţie de abanos, decorat cu baghete unduite şi poleite, dedicat Sfântului Anton. În 1659 János Kájoni cumpără pentru biserică, de la Braşov, orga confecţionată de către meşterul Ioan din Prešov (Slovacia).
În 1661 hordele turco-tătare au incendiat clădirile bisericii şi mănăstirii. Biserica a fost grav avariată, a ars complet acoperişul, s-a distrus turnul, dotările din interior s-au nimicit cu excepţia altarului Sfântului Anton şi a statuii Fecioarei. În 1664, cu permisiunea principelui guardianul Kázmér Damokos pleacă într-o călătorie în ţară pentru colectare de fonduri. Din donaţiile strânse se restaurează biserica: Kázmér Damokos comandă acoperişul, renovarea turnului şi a intrării, iar Anna Béldi, soţia lui István Kálnoky face o donaţie substanţială, care acoperă cheltuielile noilor clopote şi a orologiului ce se montează în turn. Cu ocazia remobilării bisericii se montează un altar principal nou şi şase altare laterale. La această dată se aşează în centrul altarului principal statuia Maicii Domnului care a supravieţuit incendiului; înainte aceasta făcea parte dintr-un altarul secundar. De o parte şi alta a statuii s-au postat statuile Sfintei Ecaterina şi Sfintei Barbara, operele meşterului braşovean Ferenc Nyerges. Altarul apare în gravura lui Andreas Wisman din Braşov, în care se poate observa, că coroana Mariei era susţinută de doi îngeri. De sărbători statuia era îmbrăcată în diferite veşminte somptuoase, inventarul lui Ioan Kájoni înregistrează ca părţi ale unor astfel de veşminte mai multe coroane, voaluri galbene şi aurii, precum şi flori argintii în mâna lui Isus Pruncul.
Datorită importanţei crescânde a pelerinajului de Rusalii dimensiunile bisericii nu mai corespundeau solicitărilor unor astfel de ocazii, şi în acest fel ea a fost extinsă în vremea guardianului Ferenc Gáspár. În 1730-1731, din donaţiile lui Judit Mikó, văduva lui Mihály Bors din Sâncrăieni, se măreşte capela Sfântul Francisc în direcţia capelei Sfântul Mihail cu o tribună, sacristia se extinde spre est, iar în jurul bisericii se ridică un zid de incintă pentru apărarea locului împotriva unor posibile atacuri inamice.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea devine evident că biserica gotică nu mai face faţă la primirea mulţimii pelerinilor, de aceea apare ideea construirii unei biserici noi de dimensiuni mai mari. În 1795, pe vremea provincialului Absalon Borbély se iniţiază o chetă de proporţii, şi se vând obiectele din aur şi argint ale biseicii. În 1802 ordinul comandă proiectul noii biserici de la arhitectul Konstantin Schmidt din Târgu Mureş, dar prima variantă de biserică cu un singur turn nu le-a plăcut comanditarilor şi a fost respinsă. Arhitectul a fost trimis într-o călătorie de documentare, în cursul căreia a avut posibilitatea să studieze biserici din Ungaria, Polonia, Austria şi Germania. Întorcându-se acasă, în 1804 elaborează proiectul bisericii de astăzi. Depunerea pietrei de temelie a avut loc în mai 1804.
Datorită lipsei de fonduri evoluţia execuţiei a fost sporadică, pe de altă parte antreprenorul Konstantin Schmidt, care conducea lucrările, avea şi alte obligaţii, care au dus la noi stagnări ale construcţiei. În lipsa lui, conducerea şantierului a fost preluat de maistrul zidar József Ferdider, care însă după doi ani a murit. În 1809 se semnează un contract cu maistrul dulgher György Simonffi din Reghin pentru construirea şarpantei bisericii. În 1810, s-a prăbuşit cornişa deasupra sacristiei pe o lungime de cinci stânjeni, fiind nevoie de refacerea acesteia, dar totuşi în acelaşi an, la data de 2 iulie, într-un cadru festiv s-au ridicat crucile pe coama navei şi a corului. Mai apoi, Konstantin Schmidt şi maistrul zidar György Bota s-au angajat la o lucrare în Moldova, şi nu s-au mai întors la Şumuleu Ciuc. Sacristia a fost finalizată de Ignác Müller, la 21 noiembrie 1813 a avut loc sfinţirea corului şi a sacristiei. În anii următori lucrările au avansat anevoios, datorită foametei şi a faptului că în 1820 o furtună vijelioasă a avariat puternic acoperişul bisericii. O scrisoare a franciscanilor din 1823 relatează starea în care se afla la acea dată construcţia: turnurile erau ridicate până la înălţimea navei, pereţii nu erau tencuite nici în interior, nici în exterior, iar faţada principală era încă neterminată. Ridicarea turnurilor este continuată în 1830 de meşterul bistriţean Michael Landt, bolţile se construiesc de către József Erős din Târgu Secuiesc, iar realizarea tribunei este încredinţată meşterului Anton Pfeifer din Gheorgheni.
Mobilierul bisericii în mare parte a fost elaborat de meşterul braşovean Nicolae Pop. La comanda căpitanului de cavalerie Ignác Bálint şi soţia sa Julianna Bors, el execută amvonul în 1835, respectiv altarul Sfântul Ignaţiu în 1836. Pe lângă acestea tot el realizează altarul Sfintei Ana, altarul Sfântului Ioan Botezătorul, altarul Sfântului Anton şi altarul Sfântului Ioan de Nepomuk. Altarul principal se contractează cu Nicolae Pop în 1844 în valoare de 8000 de forinţi, sumă de care franciscanii încă nu dispuneau. Astfel, baldachinul altarului principal s-a realizat abia în 1848, iar tabernacolul şi mai târziu, în 1854. Tabloul altarului Sfântul Francisc este opera pictorului clujean József Csűrös, tabloul altarului Sfânta Clara se realizează în 1860 de către Gyula Potorszky, iar iar cea a altarului Sfânta Elisabeta în 1938 de către Ferenc Herczeg. După terminarea picturii decorative ale interiorului bisericii, are loc sfinţirea festivă a bisericii, oficiată de episcopul Mihály Fogarassy în data de 20 august 1876.
Clădirea mănăstirii şi-a căpătat forma actuală în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Despre mănăstirea anexată peretelui sudic a bisericii gotice se ştie doar, că a avut o singură aripă, cu coridor central din care se deschideau de o parte şi alta chiliile călugărilor. În 1650, cu ocazia renovării bisericii guardianul Kázmér Damokos a solicitat de la vicejudele regal al scaunului Gheorgheni muncitori pentru reparaţia mănăstirii. În 1661 acoperişul a ars în totalitate, şi a suferit importante pagube şi interiorul construcţiei. În 1733 se reconstruieşte sala de mese. În 1758 încep lucrările de construire ale noii mănăstiri în stil baroc. György Fogarassy, meşterul contractat pentru execuţia mănăstirii păstrează aripa existentă, care devine aripa de nord, dar desfiinţează coridorul central, celelalte aripi sunt ridicate din temelii. Lucrările se încheie în 1770 la aripa nordică, aripa vestică este terminată în 1777, iar cea sudică în 1779. Renovări mai ample au avut loc şi în 1877, când se demolează clădirea tiparniţei adosate peretelui vestic al mănăstirii, dar nu au fost efectuate modificări esenţiale în edificiile mănăstirii.
Imaginea arhitecturală a bisericii frnciscane din Şumuleu Ciuc este marcată de limbajul stilistic caracteristic tranziţiei dintre stilul baroc şi neoclasicist. Este o clădire amplă, compusă dintr-o navă acoperită în două ape şi dintr-un cor alungit, cu sacristia anexată laturii sudice. Spaţiul bisericii este specific barocului, dar decoraţia sa combină elemente baroce şi neoclasice. Faţada principală este marcată de cele două turnuri vestice acoperite cu coifuri de factură barocă, volumul turnului devenind din ce în ce mai proeminent la fiecare nivel, contribuind la dinamica înfăţişării faţadei. Din planul peretelui, între cele două turnuri se ridică partea centrală a faţadei, accentuată de doi pilaştrii înalţi, încheiată în fronton triunghiular cu o nişă semicirculară în care este amplasată copia fidelă a statuii Fecioarei. Liniile arcuite caracteristice barocului apar pe faţada principală pe cornişa de sub nişa statuii, respectiv în decoraţia ferestrelor, cele ovale fiind specifice barocului chiar prin formă. Frontoanele triunghiulare ale intrării principale şi a timpanului faţadei principale fac parte dintre elementele preferate ale neoclasicismului. Decoraţia reţinută a faţadelor este compusă din cartuşe şi chenare ornamentate cu motive florare şi geometrice din tencuială. Faţadele laterale sunt penetrate de ferestre încheiate semicircular, suprapuse de ferestre ovale cu chenare arcuite, axele fiind delimitate de lesene.
Decoraţia interioară este mult mai bogată decât cea exterioară. Bolta cilindrică cu penetraţii este susţinută de stâlpi adosaţi cu cornişe arcuite. Altarul principal monumental al bisericii încheie şirul altarelor baroce cu baldachin aflate sub influenţa altarelor principale a domului din Bratislava şi a catedralei din Alba Iulia, tip de altar care se răspândeşte în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi în Secuime. Principala caracteristică a acestui tip de altar este compoziţia sa cu baldachin format din volute şi un tabernacol de sine stătător. Sub baldachinul alcătuit din opt volute este amplasată construcţia cu cupolă a tabernacolului, fiind decorat cu ghirlande de flori şi struguri, rozete şi cununi de spice de grâu. În vârful cupolei este amplasat Agnus Dei înconjurat de raze, iar sub calotele cupolei se află un crucifix flancat de îngeri închinându-se.
Figura centrală a altarului principal este statuia Maicii Domnului, reprezentată după tipologia Maria in sole. Fecioara Maria cuprinsă de raze are sub picioare globul pământesc şi luna, purtând în jurul capului o aureolă formată din 12 stele. Pe luna în formă de seceră apare o faţă umană, care se poate referi la Nestor - tăgăduitorul Mariei ca născătoare de Dumnezeu -, sau la turci ca cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinătăţii. În mâna dreaptă a Mariei se află sceptrul împărătesc, iar pe braţul stâng îl poartă pe Pruncul Isus, amândoi au capetele încoronate. Înălţimea statuii confecţionată din lemn de tei poleit măsoare 227 cm, depăşind dimensiunea umană; modul de tratare a suprafeţei spatelui statuii confirmă ipoteza ca original aceasta ar fi fost figura centrală a unui altar poliptic. Literatura de specialitate datează statuia la începutul secolului al XVI-lea.
În corul bisericii este amplasat o strană tripartită cu baldachin, spătarul central al acestuia fiind decorat cu basorelieful în lemn al Sfântului Augustin, iar cele laterale cu câte o figură de diaconi; în vârful baldachinului apare Maria încoronată cu cununa de 12 stele şi înconjurată de îngeri.
Cele şase altare secundare ale bisericii din navă au o structură unitară. Primul altar de pe latura nordică are forme neoclasiciste, şi tabloul sîu principal încheiat în semicerc reprezintă Sfântul Francisc îngenunchiat, când un înger îi pune pe cap o cunună de lauri. În luneta deasupra tabloului este reprezentat episcopul Sfântul Nicolae. Construcţia primului altar de pe latura sudică este identică cu cea a altarului Sfântul Francisc, cu deosebirea că tabloul central este o pictură din secolul al XX-lea cu imaginea Sfântului Anton, iar pictura din lunetă îl reprezintă pe Sfântul Bonaventura. Altarul secundar Sfânta Ana are o decoraţie mai aglomerată; fusul coloanelor este înconjurat de ghirlande de flori, iar marginile sunt decorate cu trandafiri. Tabloul superior o reprezintă pe Sfânta Apolonia, iar în tabloul principal apare scena familiei Sfintei Maria, învăţând de la părinţi. Construcţia altarului Sfintei Elisabeta este identică cu cea a altarului Sfânta Ana, în registrul superior apare data construirii, 1836 şi imaginea Sfintei Iuliana. Pe latura nordică se află altarul Sfântului Ioan Botezătorul din 1840, cu coloane canelate şi capiteluri corintice, susţinând un timpan triunghiular în care este reprezentată Sfânta Sara. Tabloul principal cu închidere semicirculară este dedicat botezului Mântuitorului în apa Iordanului. Vizavi de acest altar este amplasat altarul Sfântului Ioan de Nepomuk, care are o pictură reprezentând întâlnirea dintre Maria şi Elisabeta.
Amvonul cu basoreliefuri poleite are o formă poligonală, care diferă de amvoanele barocului transilvan. Coronamentul amvonului se încheie cu figura Sfântului Mihai cu sabie şi suflând în cornetă. Pe uşa amvonului este reprezentat Moise cu cele două table ale legii, iar parapetul delimitat de mici coloane cioplite din lemn este decorat cu basoreliefuri. Patru dintre acestea reprezintă evangheliştii, iar al cincilea pogorârea Sfântului Duh. La partea inferioară a amvonului se poate citi inscripţia în limba maghiară: „FĂCUT DE CĂTRE PICTORUL NICOLAE POP BRAŞOVEAN", iar la mijlocul unei ghirlande apare anul 1835.
Clădirea mănăstirii de pe latura sudică a bisericii înconjoară o curte interioară dreptunghiulară. Faţada exterioară a clădirii cu un etaj este foarte simplă, nivelurile despărţite de un brâu median sunt penetrate de ferestre dreptunghiulare simple. Faţada spre curtea interioară este caracterizată la parter de arcade semicirculare, iar la etaj de un coridor deschis cu arcade, mai puţin latura vestică unde sunt ferestre dreptunghiulare. Faţadele nord, est şi vest sunt marcate de diverse cadrane solare şi stelare(?) pictate. Coridoarele mănăstirii sunt acoperite de bolţi încrucişate.
Pe lângă cultul Sfintei Maria, statuia bisericii este importantă, pe de o parte, fiindcă este unica piesă provenită din biserica veche, pe de altă parte datorită faptului că s-au păstrat pentru posteritate foarte puţine statui originale de dimensiuni şi de o calitate asemănătoare.
P. Boros Fortunát, Csíksomlyó, a kegyhely, Csíkszereda, 1994.
Mihály Ferenc, Adatok egy erdélyi kegyszobor és egy kegykép történetéhez, în: Barna Gábor (szerk.), Kép, képmás, kultusz, Szeged, 2006, 76-90.
Vofkori György, Csíkszereda és Csíksomlyó képes története, Békéscsaba, 2007.