Autor: Pál Emese
Tradus de: Visky Mária
Cod: SB-II-m-A-12383
Datare: 1766-1791
Biserica Armenească din Dumbrăveni este amintirea bogăţiei şi gustului comunităţii armeneşti de odinioară, care datorită amplorii monumentale, arhitecturii şi mobilierului de calitate se numără printre cele mai importante edificii ale arhitecturii religioase baroce din Transilvania. După 1670, o parte din armenii veniţi în Transilvania s-au stabilit la Ibaşfalău, moşia principelui Mihail Apafi I. Localitatea s-a dezvoltat rapid mulţumită comunităţii armeneşti şi a devenit oraş privilegiat în 1733, în timpul lui Carol al III-lea, după ce a primit şi numele de Elisabethopolis (Erzsébetváros).
Prima biserică de piatră înalţată de armeni în cinstea Sfintei Treimi a fost construită între anii 1723 şi 1725. Clădirea aşezată pe piaţa Zárda a fost ameninţată de mai multe ori de inundaţile Târnavei Mari, în 1763 apa pătrunzând deja şi în biserică. Această întâmplare şi dimensiunile reduse ale clădirii au motivat comunitatea să construiască o biserică nouă, mai amplă şi pe un teren ferit de inundaţii. Locul desemnat s-a aflat în piaţa centrală, în vecinătatea castelului Apafi. Comunitatea a cumpărat terenul fraţilor Vártán şi Manó Issekutz pe cheltuiala societăţiilor religioase. Lucrările au fost începute în 1766, piatra de temelie a fost zidită în colţul de sud-est al sanctuarului în ziua de 22 iulie. Pe baza proiectelor originale biserica ar fi avut dimensiuni mai monumentale, cu un cor colosal situat în nord-est faţă de actualul sanctuar. Planul împunător a eşuat în scurtă vreme: deşi fundaţia navei a fost finalizată în 1767, construcţiile s-au oprit timp de zece ani. În 1777 consiliul oraşului, cu acordul conducerii bisericii, a decis reducerea dimensiunilor bisericii plănuite şi a iniţiat continuarea lucrărilor. Procesul de construire a fost accelerat probabil şi de donaţia de 6000 de forinţi a împărătesei Maria Tereza, iar cheltuielile rămase au fost acoperite de societăţiile religioase (Sfânta Treime, Patimile lui Christos, Sfântul Întâiului Mucenic Ştefan, Rozariu, Sfântul Grigorie Luminatorul, Sfânta Ana şi Ioachim, Sfântul Mihail, Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Iosif) şi de donaţii personale. Structura clădirii era probabil terminată în şase ani, deoarece pe 19 iulie 1783 deja s-au aşezat crucile aurite pe vârful turnurilor. Documentul aşezat în globul turnului ne dezvăluie informaţii valoroase despre meşterii care au contribuit la construcţii. Lucrările au fost conduse de arhitectul clujean Francisc Gindtner (Kinther), originar din Praga, iar zidarul Iacob Marini, dulgherul Antal Überlacher din Cluj, arămarul Ioan Steller, şi pictorul Albert Csávási din Vinţu de Jos au colaborat în lucrări.
Interiorul prestigios era mobilat în mare parte de Simon Hoffmayer şi atelierul lui, la sfârşitul secolului al XVIII-lea unul dintre cei mai importanţi sculptori baroci ai Transilvaniei. Este foarte probabil, că altarul principal (circa 1787), altarele Sfântul Iosif şi Sfântul Ana şi Ioachim sunt creaţia lui, aşa cum şi statuile Sfântului Laurenţiu şi Sfântului Sebastian de pe altarul Sfintei Cruci şi statuile de pe timpanul altarului Sfântului Mucenic Ştefan. Lângă Hoffmayer au mai lucrat la altare sculptorul Antal Csűrös împreună cu fratele lui, pictorul Iosif Csűrös, şi mai mulţi meşteri anonimi. Altarul Sfintei Rozarii a fost construit în 1821, iar altarul Sfânta Cruce în 1866. Pictura de ulei reprezentând pe Sfânta Elisabeta de pe altarul principal a fost pictată de Mátyás Veress în 1787. Construcţia şi interiorul bisericii au fost finalizate în 1791, când pe 28 iunie, în cadrul unei festivităţi strălucitoare lăcaşul de cult a fost sfinţit de către episcopul Ignaţiu Batthyány, primind hramul Sfintei Elisabeta.
Imaginea asimetrică al edificiului de azi este rezultatul unei furtuni din 1927, când vântul puternic a dus la căderea coifului turnului de nord-vest, care de atunci nu a mai fost restabilit.
Edificiul este o biserică-sală structurată longitudinal şi alcătuită din navă şi cor, care este simetric încadrat între două spaţii secundare cu trei nivele. Pe pereţii corului cu închidere dreaptă sunt aşezate câte trei ferestre cu închidere în segment de cerc, corul fiind terminat într-o absidă semicirculară. Exteriorul clădirii este dominat de cele două turnuri, cel din partea dreaptă fiind acoperită cu un coif baroc, iar cel din stânga cu un acoperiş piramidal abia vizibil. Faţada are trei registre orizontale şi verticale, articulat cu pilaştri toscani la nivelul de jos, ionici la cel de mijloc, respectiv cu pilaştrii corintici la nivelul superior. Imaginea faţadei este marcată de cornişa accentuat profilată. Pe aceasta este sprijinită atica decorată cu o bandă ornamentală, care se repetă şi cazul turnurilor, sub ferestrele acestora. Axele secundare sunt penetrate de câte o fereastră încheiată în arc semicircular pe fiecare nivel, iar axa principală este accentuată de o fereastră mai înaltă, cadranul de ceas şi coloanele ieşite în faţă care încadrează intrarea principală. Intrarea cu arc semicircular este mărginit de pilaştri cu capiteluri compozite, decorate cu reliefuri vegetale, la care se alătură coloane tot compozite. Coloanele sunt unite de o cornişă profilată, împodobită cu elemente cu volute şi scoici, pe care stă câte un amoraş (azi din cei doi numai cel din stângă mai există). Sub cornişa în segment de cerc, peste piatra cu inscripţie sunt aşezate ghirlande. Literele accentuate din cronosticon (DEO ELISABETHAEQVE PROTECTRICI SVAE ARMENA PIETAS EXTRVXIT) ne dă anul 1790. Peste cele două intrări secundare cu închideri drepte se înalţă câte un fronton arcuit sprijinit de volute, tipice stilului baroc. În nişele încheiate semicircular au fost aşezate statuile Sfântului Petru, Sfântului Pavel şi probabil Sfântei Elisabeta, iar atica este împodobită în linia pilaştrilor de statuia Sfântului Nicolae şi unui sfânt neidentificabil. Faţada bisericii este lipsită de dinamismul barocului matur, numai linia profilată a capitelurilor pilaştrilor şi elaborarea accentuată a intrării principale împrumută dinamism faţadei, care altfel are caracterul faţadelor bisericilor din barocul timpuriu. Se pot observa câteva elemente stilistice împrumutate de pe catedrala din Kalocsa, de care diferă mai ales în proporţia nefavorabilă a deschiderilor şi a suprafeţelor mari ale zidurilor, prezenţa nişelor pentru adăpostirea statuilor şi banda ornamentală a aticii. Faţadele secundare sunt articulate cu pilaştri mari toscani şi cu ferestre cu închideri în segment de cerc.
Interiorul edificiului se caracterizează prin dinamismul specific barocului tardiv. Boltirea navei este realizată prin trei travei cu bolţi a vela, sprijinite de stâlpi accentuaţi şi arcuiţi. Corul delimitat de navă printr-un arc de triumf, este acoperit de o calotă boemă. Probabil că tribuna vestică este rezultatul unei transfomări ulterioare.
Monumentalul altar principal s-a inspirat din architectura fostului altar cu baldachin din catedrala din Alba Iulia: pictura altarului este încadrat între două coloane canelurate cu capiteluri corintice, care ţin un fronton semicircular frânt, în mijloc cu statuia Sfintei Treimi. Stâlpii laterali nu fac parte organică din arhitectura altarului, deoarece nu sunt legate de partea centrală a acestuia. Pe piedestalurile dintre coloane şi stâlpi sunt aşezate statuile Sfântului Petru şi Pavel. Tabernacolul, care acoperă şi o mare parte din pictura altarului, este articulat în trei registre, în mijloc cu o uşă arcuită, îmbogăţită cu reliefuri despre Chivotul Legământului şi un miel, iar în nişele laterale, încheiate semicircular, sunt reprezentate Moise cu tablele de piatră şi toiag cu şarpe, respectiv Abraham şi Isaac. Tabernacolul este încoronat cu o balustradă pe care se înalţă o cruce. Pictura altarului prezintă caritatea Sfintei Elisabeta şi a fost creată după pictura în ulei a lui Daniel Gran din 1736, aflat pe unul dintre altarele laterale din Karlskirche, Viena.
Cele şase altare laterale (partea dreaptă: Moartea Sfântului Iosif, Sfântul Grigorie Luminatorul, Sfânta Cruce; partea stângă: Madona cu Rozariu, Lapidarea Sfântului Ştefan, Ioachim şi Ana) sunt reprezentanţii unici ai tranziţiei între baroc şi clasicism. Frontoane lor triunghiulare sau semicirculare, şi cosntrucţia lor cu coloane evocă echilibrul şi armonia temperată a stilului neoclasicist, în timp ce decoraţiile plastice, picturile altarelor şi unele statui mai păstrează dinamismul barocului. Amvonul a fost creat tot sub semnul tranziţiei, pe cupa lui în locul obişnuitele figuri ale evangheliştilor sau scenelor religioase găsim numai ghirlande, iar pe vârful coronamentului apare figura Bunului Păstor.
Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan, Vol. II. Pictura, Cluj Napoca, 2005, Editura Mega, pp. 77-92, 160-161.
B. Nagy Margit, Stílusok, művek, mesterek. Művészettörténeti tanulmányok, Bukarest, 1977, Kriterion Könyvkiadó, pp. 94-113
Nagy Gergely Domonkos, Az erzsébetvárosi örmény nagytemplom – térszervezés és struktúra, In: Orbán János (szerk.): Stílusok, művek, mesterek. Erdély művészete 1690–1848 között. Tanulmányok B. Nagy Margit tiszteletére, Marosvásárhely–Kolozsvár, 2011, pp. 73-84.