Biserica romano-catolică (fosta biserică şi mănăstire iezuită), Baia Mare
Publicare:  2010-04-07
Ultima modificare:  2010-02-27
Autor:  Weisz Attila
Lector: 
Date despre monument
Adresă: piaţa Cetăţii nr. 1, Baia Mare, judeţul Maramureş
Cod: MM-II-m-A-04437
Datare: 1717–1720, 1748
Date istorice

La sud de centrul vechi al oraşului Baia Mare se află „Ţintirimul”, piaţa Cetăţii, un parc rectangular în jurul cimitirului fostei biserici Sfântul Ştefan. Latura sudică a Ţintirimului este închisă prin complexul fostei biserici iezuite cu mănăstirea şi şcoala aparţinătoare, respectiv biserica ortodoxă, iniţial transformată din sala de sport a şcolii (anii 1920), mai târziu reconstruită total.

 

Biserica iezuită barocă este aproape necunoscută în literatura de specialitate. Lăcaşul de cult având hramul Sfânta Treime s-a zidit conform datelor istorice între 1717–1720, deci contemporan cu biserica iezuită din Cluj, şi a fost deţinută de iezuiţi până la desfiinţarea ordinului în 1773, când devine biserică parohială. Iezuiţii apar la Baia Mare în 1674, când cu ajutorul armatei imperiale au preluat de la reformaţi biserica Sfântul Ştefan. În 1677 iezuiţii au fost alungaţi din oraş, însă după preluarea repetată a bisericii în 1687, în 1691 au obţinut iarăşi clădirea de cult, respectiv parohia băimăreană. Între 1705–1712 reformaţii recăpătat biserica Sfântul Ştefan, dar după înfrângerea revoltei lui Francisc Rákóczi II., au cedat definitiv biserica în favoarea iezuiţilor. Contrar rezultatului final al acestei rivalizări pe parcursul a mai multor decenii pentru posesia bisericii Sfântul Ştefan, iezuiţii nu au reabilitat această biserică, ci şi-au construit un nou lăcaş de cult pe locul unei alte biserici medievale din apropiere, închinat Sfântului Martin (cu acest demers au fost distruse de fapt două biserici medievale, fiindcă biserica Sfântul Ştefan, lăsată în paragină, în scurt timp se ruinase, şi în 1847 a fost aruncată în aer de către autorităţi). Despre biserica medievală Sfântul Martin s-au păstrat foarte puţine informaţii. Nu se ştie dacă a fost cumva o altă biserică parohială, biserică mănăstirească sau biserică de spital. Biserica iezuită şi clădirea în care funcţionase mănăstirea şi şcoala („Residentia”) au fost construite din cei 50 000 de forinţi de aur donate în 1696 de episcopul de Nitra, László Matyasovszki (1640–1705), şi ca semn de recunoaştere în faţada vestică a şcolii s-a amplasat o placă comemorativă de formă elipsoidală cu blazonul episcopului şi (probabil) cu portretul lui. Decorul bogat de frunze înconjoară o figură cu mitră episcopală, ţinând în mână şi o cârjă, reprezentată cu barbă lungă. 

Descrierea edificiului

Impozantul spaţiu interior al bisericii, dar şi faţada cu două turnuri se aseamănă cu biserica iezuită din Cluj (biserica piaristă de astăzi), şi pe baza acestor corespondenţe s-a presupus, dealtfel întemeiat, că şi această clădire ar fi opera arhitectului, nu demult identificat al bisericii clujene, Christoph Tausch. Această ipoteză s-a formulat pe baza considerentelor stilistice, şi încă nu a fost confirmată şi prin documente. În nişele laterale ale faţadei principale se găsesc statuile de mărime naturală, cioplite în lemn, ale sfinţilor iezuiţi Ignaţiu de Loyola şi Alois Gonzaga, iar în nişa centrală statuia Sfântului Iosif cu pruncul Isus în braţe. Astfel de reprezentări ale Sfântului Iosif sunt destul de rare pe teritoriul regatului maghiar. Ordinul iezuit a venerat cultul acestui sfânt mai ales pe baza viziunii Sfintei Tereza de Avila (Sfântul Iosif este personificarea purităţii în acest sens). Portalul principal dispune de un timpan în segment de cerc, deschis, susţinut de coloane vopsite în roşu, deasupra căruia se vede o tablă comemorativă, cu anul 1718, după textul dedicaţiei. Decorul de frunze al plăcii este identic cu cel al tablei Matyasovszki, deci se poate presupune că au fost realizate în aceeaşi perioadă. Turnurile au coifuri tipic baroce, învelite cu tablă zincată, iar pe vârful frontonului faţadei se vede însemnul iezuiţilor, literele IHS într-o coroană de raze. Profilaturile şi coloanele din jurul intrării bisericii au fost curăţate şi vopsite de către pictorul László Holtzhammer, care a aurit şi literele plăcii comemorative.

 

Sub biserică se întinde o criptă. Concepţia spaţiului interior este complexă. În partea de vest, între cele două turnuri se ridică tribuna orgii, din care, prin etajele turnului sunt accesibile tribunele laterale ale navei. Tribunele laterale se deschid spre navă cu ferestre semicirculare. Pe „parterul” bisericii, sub tribunele laterale găsim câte trei capele pe fiecare latură, care se deschid cu arcade semicirculare spre navă. Corul alungit, cu închidere dreaptă, dispune de câte o capelă laterală pe fiecare latură, ale căror înălţime interioară permite deschiderea unor ferestre spre interiorul corului. Totuşi, capele laterale sunt mai scunde decât corul, care dispune şi de ferestre elipsoidale spre exterior. Corul, nava, tribunele laterale respectiv capelele corului au boltă semicilindrică cu penetraţii, capelele laterale cu boltă semicilindrică simplă. Decorul aurit de stuc al bolţii abia se observă în cadrul picturii murale care acoperă aproape în totalitate bolţile. Aceste picturi au fost realizate la începutul secolului XX. de pictorul Károly Kiss. Pe parapeţii tribunelor se văd imitaţii de baluştri, stâlpii angajaţi care despart capelele laterale dispun de capiteluri cu volute şi cu profilaturi marcante.

 

Cunoaştem şi câteva dintre meşterii care au realizat bogatul mobilierul liturgic al interiorului bisericii. Astfel, János Sixt în 1767 pictase câteva tablouri pentru biserică, însă identificarea acestora nu este posibiliă. În 1802 pictorul, László Holtzhammer pictase un tablou cu Înălţarea în Ceruri, la care un alt meşter, Fülöp Schaintzer făcuse ramă în 1823. Tabloul în ulei al altarului principal reprezintă Sfânta Treime, şi este opera din 1823 a pictorului local, László Kármán. Altarul a fost sculptat de amintitul Fülöp Schaintzer, „pictor şi cioplitor de imagini” în 1824–1825. Mensa altarului este zidită, predela este relativ scundă, decorul cu coloane, timpan şi urne este mai degrabă de stil neoclasicist provincial, decât baroc. Predela este decorată cu două reliefuri elipsoidale, aurite, unul reprezintă, probabil, Jertfa lui Abraham şi al lui Melchizedec, celălalt pe Moise şi şarpele de aramă. Pe cele două laturi ale altarului se află două figuri de îngeri sculptaţi şi pictaţi într-un stil provincial. Cristelniţa barocă are pe capac o plastică reprezentând Botezarea lui Isus. Din mobilierul bisericii sunt foarte valoroase uşile decorate cu intarsie, feroneriile, amvonul sculptat în lemn respectiv picturile altarelor laterale din secolul al XIX-lea.

 

 

Clădirea monumentală, cu două etaje a mănăstirii şi a şcolii, aflată lângă biserică, denumită şi Rezidenţa, a fost terminată doar în 1748. După 1773 şcoala a fost condusă de franciscanii minoriţi. În 1787 şcoala a fost preluată de oraş, fiind condusă ori de minoriţi, ori de laici. Din 1880 şcoala a primit rang gimnazial, şi după reforma de învăţământ din 1887 a ajuns în proprietatea statului. Gimnaziul s-a mutat după primul război mondial, locul lui a fost preluat de o şcoală de fete, iar în 1926 sala de gimnastică a fost transformată în biserică ortodoxă, care ulterior a fost reconstruită total. În clădirea Rezidenţei funcţionează şi astăzi o şcoală.

Bibliografie selectivă
PALMER Kálmán: Nagybánya és környéke. Nagybánya, 1894.
SZÁSZ Károly: Adatok a nagybányai képírók, kő- és fafaragók történetéhez. In: Emlékkönyv Kelemen Lajos születésének nyolcvanadik évfordulójára. Bukarest, 1957. 566–576.
CSOMA Gheorghe: „Suprema tărie a oraşului …”. Baia Mare, 1999.
WEISZ Attila: Nagybánya, történelmi belváros. Erdélyi műemlékek 44. Kolozsvár, 2007.
VERESS Ferenc: A kolozsvári jezsuita templom építése. In: A magyar jezsuiták küldetése a kezdetektől napjainkig. Szerk. Szilágyi Csaba. Piliscsaba, 2006. 414-423.