Ultima modificare: 2012-11-27
Autor: Lupescu Radu
Lector:
Cod: HD-II-m-A-03344
Datare: secolele XV, XVII, XIX-XX
Castelul de la Hunedoara, cu aspectul său asemenea unei lucrări în filigran a relicvelor se înalţă deasupra oraşului greu încercat de combinatul siderurgic. Aşezată peste un oraş cenuşiu, oferă o privelişte memorabilă pentru toţi vizitatorii săi. Este mărturia a şase secole de istorie marcată nu numai de prezenţa Hunedoreştilor, dar şi a unor familii princiare respectiv familii cu un trecut mai puţin norocos.
Castelul a fost construit la poalele Munţii Poiana Ruscăi, aproape de confluenţa Zlaştiului cu râul Cerna, într-o ambianţă naturală frumoasă dar greu de apărat, însă de unde se putea veghea asupra oraşului şi a satelor din apropiere.
Atunci când în 1409 regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a donat Hunedoara familei Hunedoreştilor, domeniul era unul destul de modest, aşezarea nefiind considerată nici măcar târg. Asta în condiţiile în care în perioada arpadiană era cel mai important centru al comitatului Hunedoara. Pe Dealul Comorii au fost dezvelite 75 de morminte din secolul al XI-lea, cea mai timpurie monedă datând din perioada domniei regelui Ştefan cel Sfânt. În apropierea cimitirului şi a aşezării timpurii, pe Dealul Sf. Petru se afla o fortificaţie de pământ, centrul de odinioară al comitatului Hunedoara. Este vorba despre o fortificaţie preistorică reamenajată în secolul al XI-lea. Conform descoperirilor arheologice a fost folosită până în secolul al XIII-lea, după care, odată cu răspândirea fortificaţiilor de piatră, şi-a pierdut treptat importanţa. În secolul următor cetăţile din Haţeg şi Deva au jucat rolul central în viaţa comitatului, iar Hunedoara a decăzut. În aceste condiţii a ajuns în 1409 în proprietatea tatălui lui Ioan de Hunedoara, pe atunci nebănuind nimeni că aici se va construi cea mai remarcabilă cetate medievală a regatului, iar în jurul acestei cetăţi se va cristaliza un domeniu vast.
În 1409 regele Sigismund de Luxemburg a donat Hunedoara lui Voicu şi rudelor acestuia. Actul donaţional a marcat practic un nou capitol în istoria familiei devenind astfel nobili maghiari. După moartea lui Voicu fratele său, iar de la finele anilor 1420 Ioan de Hunedoara a devenit capul familiei, care, asemenea tatălui său, şi-a început cariera la curtea regelui Sigismund. La acea vreme Hunedoreştii făceau parte din categoria nobilimii mijlocii. Ioan a ajuns în rândul baronilor abia în timpul domniei regelui Albert de Habsburg (1437-1439) şi Valdislav I Iagiello (1440-1444). În 1441 Valdislav I l-a numit voievod al Transilvaniei, iar din acel moment a devenit unul dintre cei mai influenţi oameni ai regatului. Un asemenea statut presupunea o reşedinţă de familie pe măsură. Astfel a început construcţia cetăţii de la Hunedoara.
Spre deosebire de tradiţia istorică, în 1409 regele Sigismund nu a donat familiei şi o fortificaţie. Era vorba doar de o aşezare mică cu pertinenţele sale. Construcţia cetăţii a început prin anii 1440, atunci când Ioan de Hunedoara deţinea funcţia de voievod al Transilvaniei. Aceasta era şi cauza pentru care în 1443 Elisabeta Szilágyi nu l-a născut pe Matia la Hunedoara, acolo fiind practic un şantier, ci la Cluj, oraş cu care voievodul era în relaţii bune. În 1446 Ioan de Hunedoara a ajuns la o nouă cotitură a carierei sale, fiind ales guvernator al Ungariei. Noua funcţie l-a determinat sa intensifice reprezentativitatea familei sale, iar pentru acest demers acum deţinea şi resursele financiare necesare, dispunând de veniturile regale. Prin construcţiile de la Hunedoara într-un fel a continuat mecenatura regală întreruptă după moartea regelui Sigismund de Luxemburg.
După moartea neaşteptată a lui Ioan de Hunedoara în 1456 construcţia cetăţii a încetinit, iar apoi a fost oprită. Familia a ajuns într-o situaţie politică dificilă, însă Elisabeta Szilágyi, printr-un efort remarcabil, a reusit nu numai să redreseze starea familiei, dar şi să-şi impună fiul rege al Ungariei, ales în 1458.
Regele Matia a lăsat o parte a vastelor domenii familiale (Munkacevo, Debrecen) mamei sale, însă cea mai mare parte a rămas în proprietatea sa. Printre acestea a fost şi Hunedoara. În prima parte a domniei sale cetatea a ajuns într-un plan secund, chiar şi construcţia ei fiind oprită. Importanţa fortificaţiei a crescut după ce spre finele anilor 1470 a devenit evident, că singurul moştenitor al regelui va fi prinţul Ioan Corvin, fiul său nelegitim. În 1479, printr-un gest neobişnuit până atunci, a acordat fiului său două comitate cu drept perpetuu, Liptó şi Hunedoara, iar în 1482 însăşi cetatea de la Hunedoara. Astfel regele Matia a pus bazele unei noi politici donaţionale, a cărei scop era ridicarea prinţului în rândul magnaţilor regatului. Printre aceste domenii, cel de la Hunedoara avea şi un mesaj aparte: cedarea vechii reşedinţe familiale era un gest clar prin care regele îl accepta ca membru al familei sale şi îl recunoştea urmaşul său de drept.
După moartea lui Ioan Corvin (1504) văduva sa, Elisabeta de Frangepan a moştenit proprietăţile imense ale Hunedoreştilor. Prin a doua căsătorie cu George de Brandenburg toate aceste bunuri au ajuns pe mâna markgrafului german (1510). În perioada de război civil de după bătălia de la Mohács cetatea a fost ocupată în 1543 de către oamenii regelui Ioan Szapolyai. După nici doi ani regele a cedat cetatea lui Bálint Török, cel care a trecut de partea sa, renunţând la tabăra Habsburgilor. Familia Török a stăpânit cetatea până în 1618, când a trecut în proprietatea principelui Gabriel Bethlen. Principele neavând moştenitori direcţi a cedat faimoasa reşedinţă a Hunedoreştilor nepotului dinspre fratele său, István Bethlen, iar după moartea acestuia a fost moştenită de către fratele acestuia, Péter. În perioada stăpânirii familiei de Bethlen cetatea a fost radical transformată şi parţial extinsă, fiind afectate toate aripile sale. După stingerea familiei Bethlen în 1646, prin căsătorie, cetatea a ajuns în posesia familiei Zólyomi. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea l-au mai stăpânit Imre Thököly şi principele Mihail Apafi. Asemenea altor domenii princiare, după moartea principelui Mihail Apafi al II-lea, cetatea, împreună cu pertinenţele sale a trecut în 1725 în proprietatea fiscului. După reabilitarea monumentului aici au fost amenajate mai multe oficii de stat, până când în 1854 un incendiu cumplit a distrus cetatea aproape în totalitate.
Până în 1880 cetatea se afla în adminsitraţia Ministerului Finanţelor al Guvernului Maghiar. În această perioadă au început lucrările de restaurare, mai precis în 1868. Primii arhitecţi care au activat aici au fost discipolii profesorului Friedrich Schmidt, Ferenc Schulcz şi Imre Steindl. Sarcina lor era nu numai să restaureze acest monument, dar să o şi transforme într-un castel de vânătoare pentru cuplul regal. După ce acest proiect a eşuat, prima etapă a restaurării a fost încheiată de către un maistru, Gyula Piátsek, care a distrus multe părţi originale ale cetăţii. În următoarele decenii problema restaurării a fost neglijată. Între timp, în 1880 cetatea a trecut de la Ministerul Finanţelor la Ministerul Cultelor şi Educaţiei, căruia îi era subordonată şi Comisia Naţională a Monumentelor. Sub coordonarea comisiei au avut loc câteva intervenţii mai mici la cetate sub conducerea arhitecţilor Antal Khuen şi Frigyes Schulek. Ultima restaurare majoră din timpul Monarhiei Austro-Ungare a fost condusă de către István Möller, el fiind apoi nevoit să-şi înceteze activitatea din cauza Primului Război Mondial în 1916.
Cetatea practic necesită o întreţinere permanentă, astfel că în deceniile care au urmat lucrările de restaurare au fost reluate de mai multe ori. Ultima mare intervenţie a avut loc între 1956-1968, când cetatea a dobândit aspectul său actual.
Cetatea de la Hunedoara a fost construită pe marginea unui deal situat deasupra oraşului, pe malul pârâului Zlaşti. Este vorba despre un amplasament greu de apărat, însă cetatea stă mărturie activităţii unor arhitecţi iscusiţi, fiind vorba despre o cetate bine proiectată, cu elemente inovatoare la acea vreme, potrivită şi armelor de foc.
În prima etapă a construcţiilor iniţiate de Ioan de Hunedoara cetatea era delimitată de un zid de incintă oval, având colţurile întărite cu piatră ecarisată. Urmele meterezei construită din cărămidă se mai păstrează pe latura de est. Având în vedere iregularităţile terenului, s-a încercat totuşi ridicarea unei fortificaţii cu plan regulat. Cetatea dispunea de patru turnuri rotunde la distanţe aproximativ egale. Ulterior aceste turnuri au fost modificate, dintre care doar turnul nordic, numit şi Turnul Buzdugan mai păstrează forma originală. Intrarea în cetate se afla pe latura de sud-est, unde a fost construită un turn de poartă, cu poartă carosabilă şi pentru pedeştri. Despre amenajările din interior cunoaştem foarte puţin. Existenţa aripii de nord este certă. Era o construcţie pe două nivele, având câte un coridor cu arcade spre curtea interioară. Interiorul coridorului de la etaj era acoperit cu picturi murale, dintre care amintim un perete heraldic sub care erau reprezentate scene de vânătoare cu animale fantastice ascunse în vrejuri ornamentale. Peretele heraldic înfăţişa 14 blazoane. Şirul începea cu blazonul regelui Vladislav I, iar la mijloc a fost plasată cea a Hunedoreştilor. Între ele erau prezentate armoriile unor înalţi demnitari laici, iar pe cealaltă parte cele ale prelaţilor. Având în vedere perioada funcţiilor îndeplinite, peretele heraldic se poate data în jurul anului 1445. Cetatea avea şi o capelă proprie cu hramul Fecioarei Maria amintită într-o indulgenţă papală din 1443. Dincolo de aceste construcţii restul erau probabil edificii din lemn a căror urmă nu s-a păstrat. Această fortificaţie a fost extinsă cu o construcţie mai puţin obişnuită, numită turnul Neboisa. Este un turn masiv legat de cetate printr-un coridor de acces lung. Era nu numai un loc de refugiu, dar servea probabil şi ca depozit pentru bunurile familiei. Rolul său aparte s-a văzut foarte clar cu ocazia incendiului din 1854, când singura parte a cetăţii rămasă intactă a fost acest turn.
A doua etapă de construcţie a cetăţii poate fi datată în perioada guvernării Ungariei de către Ioan de Hunedoara. Acum a avut loc construcţia capelei care se păstrează şi astăzi, având hramul Sfântul Ioan Botezătorul, foarte probabil fiind vorba de patronul guvernatorului. Pe latura opusă capelei, prin spargerea curtinei cetăţii, a ridicat un palat imens cu două săli suprapuse, despărţite în câte două nave prin cinci stâlpi. Cea de la etaj, numită şi Sala Dietei, este mai înaltă şi mai somptuoasă, şi poate fi accesată printr-o scară spiralată anexată palatului. Sala de la parter, adică Sala Cavalerilor are uşa înspre curte. Pe unul dintre capitelurile stâlpilor de la parter se află următoarea inscripţie în latină care parţial datează această construcţie: Această operă a fost realizată de către Ioan de Hunedoara, guvernatorul Ungariei, în anul Naşterii Domnului 1452. Data se referă probabil doar la sala de jos, deşi pe anumite chei de boltă apare şi blazonul mare al Hunedoreştilor, utilizat abia din 1453. Cu această ocazie au fost transformate şi turnurile circulare din perioada precedentă. Cea vestică, boltită şi prevăzută cu şemineu, mai este numită şi Turnul Capistrano. O altă construcţie remarcabilă a acestei perioade este aşa numita Galerie a Huniazilor, plasată pe faţada exterioară a palatului. Este vorba de patru balcoane închise (bovindouri), susţinute de contraforturi masive şi legate prin nişte coridoare înguste. Această structură a influenţat semnificativ înfăţişarea faţadei de vest a cetăţii.
După câteva decenii regele Matia nu numai a cedat cetatea familiei fiului său Ioan Corvin, dar a şi reînceput terminarea lucrărilor demarate de tatăl său, pentru a o aduce într-o stare demnă de statutul fiului său. În această etapă cetatea a primit un nou turn de poartă pe latura de vest, situată între aripa de nord şi palat. Aspectul aripii de nord a fost înbunătăţită cu ajutorul unor balcoane bogat ornamentate. Arcadele celor două coridoare din aripa de nord au fost închise, iar suprafaţa deasupra arcelor a fost decorată cu noi picturi murale. Sunt înfăţişate trei perechi de femeie şi bărbat, fiecare schiţând gesturi interpretabile în mai multe feluri. István Möller, restauratorul cetăţii, a susţinut varianta reprezentării unor scene din legenda familiei Hunedoreştilor. Însă pare mai degrabă a fi vorba despre scene de curte, reprezentate cu predilecţie în epoca respectivă. Tot în această etapă a fost boltită Galeria Huniazilor, unde apar reprezentări heraldice din perioada de sfârşit a domniei regelui Matia.
Ultima etapă majoră a construcţiei cetăţii a avut loc în deceniile patru şi cinci ale secolului al XVII-lea în timpul stăpânirii Bethlen. Aceste intervenţii au afectat întreaga cetate, majoritatea spaţiilor mari, cum au fost Sala Cavalerilor sau Sala Dietei, fiind compartimentate în spaţii mai mici. Deoarece turnul vechi de poartă a fost dezafectat, în faţa sa au ridicat o construcţie bastionară pentru arme de foc (Bastionul Alb). Tot din această epocă datează şi Bastionul Muniţiilor. Pentru frumuseţea decorului interior din epoca Bethlen stau mărturie portretele şi vedutele reprezentate în medalioane aflate în Sala Dietei.
Aspectul actual al cetăţii este practic rezultatul lucrărilor de restaurare din secolele XIX-XX. Aceste intervenţii au atins toate aripile cetăţii de multe ori pricinuind distrugeri irecuperabile. În ciuda acestor vicisitudini, cetatea reflectă şi astăzi ceea ce a fost odinioară: o capodoperă a arhitecturii medievale.
Lupescu Radu, „Vajdahunyad, a vár kutatástörténete (19–20. század).” Korunk 15 (2004), 7. pp. 43–57.